În credinţa creştină aspectul individual trebuie să aibă prioritate
asupra aspectului social, de comunitate. Mai întâi trebuie să fim în
legătură cu Dumnezeu, chemați de El şi numai după aceia putem să
manifestăm ceea ce suntem. Cu alte cuvinte, dacă Dumnezeu nu
locuiește în noi, nu putem să avem relații creștinești autentice, cu
cei din jurul nostru. Nu putem să fim buni Creștini cu ceilalți,
deci să punem în practică învățăturile creștine, decât atunci când
în noi este prezentă și se manifestă puterea lui Dumnezeu. Dacă ne
adunăm, mari mulțimi de oameni, în numele lui Dumnezeu, dar nu avem,
fiecare din noi o relație adevărată cu El, suntem, fără îndoială, o
comunitate de credincioși, dar relațiile inter-personale, din aceea
comunitate, nu reflectă învățăturile lui Hristos. Aceasta este marea
noastră problemă, ne adunăm, de multe ori, ca să ne facem mai răi,
nu mai buni, așa cum a observat apostolul Pavel. (1 Corinteni 11;
17) Nu este de mirare că unii pusnici s-au retras, de a lungul
timpului, departe de oameni, au făcut acest lucru tocmai pentru a nu
fi obligați să coboare standardele lor spirituale, din cauza celor
din jurul lor, a ne înțelegerii lor.
Adunarea noastră la un loc, are nu efect pozitiv, pentru cei care
vor să învețe, dar are și un efect negativ, în sensul că se creează
un fenomen de uniformizare a calității vieții spirituale, oamenii se
conduc unii după alții, se adaptează unii la alții și de obicei se
formează un fel de medie, care este dușmanul de moarte al înălțimii
spirituale, cerută de IIsus (Iisus). Oamenii, din jurul nostru, pot fi
lumini, dar și obstacole, care întunecă lumina. Din acest motiv,
avem nevoie de o libertate interioară deplină și un timp al nostru
personal cu Dumnezeu, așa cum avea și IIsus (Iisus). (Marcu 6; 47) Nu este
nevoie să ne izolăm de ceilalți, dar trebuie să ne păstrăm deplina
libertate față de ei și mai ales față de instituțiile bisericești.
Uneori cei din jurul nostru sunt bine intenționați, cum era și Petru,
atunci când dorea să îl oprească pe IIsus (Iisus), de la a își îndeplinii
misiunea Sa, totuși El l-a îndepărtat cu asprime spunând chiar:
”Înapoia mea satano ... căci gândurile tale nu sunt gândurile lui
Dumnezeu, ci gânduri de ale oamenilor.” (Matei 16; 23) Ce spun eu
este că nu trebuie să ne luăm unii după alții ca oile, duse la
tăiere, ci trebuie să ajungem cu mintea la IIsus (Iisus), care este viu și
să ne lăsăm călăuziți de El. Din acest considerent, afirm că
mântuirea este personală și că se bazează pe convingeri proprii,
dobândite în experiența fiecăruia cu Dumnezeu. Nu trebuie să existe
dogme și doctrine obligatorii, care să circumscrie existența și
cunoașterea lui Dumnezeu, noi trebuie să ne găsim reperele noastre
proprii, și propriul nostru context cultural, științific și social,
în care să îl încadrăm pe Dumnezeu și a cărui existență, să
dobândească astfel sens, pentru noi.
Biserica este o realitate spirituală, care are şi manifestări
sociale. Cu alte cuvinte, faptul că ne adunăm în grupuri mari, pe
care le numim Biserică, fără însă să parcurgem, în mod personal,
drumul spiritual, propus de IIsus (Iisus), duce mai degrabă la o înţelegere
greşită, a ceea ce înseamnă Creştinismul. Masele mari de credincioşi,
adunaţi în diferite combinaţii denominaţionale, nu pot să parcurgă
împreună calea mântuirii, deoarece aceasta presupune, în primul rând,
căutare și experienţă personală. Amestecul dintre interesele umane
imediate și proiectul spiritual etern, duce la excentricități și de
aceea se încearcă mai degrabă să fie coborâtă imaginea lui Dumnezeu
pe pământ decât să se construiască o scară spirituală către Ceruri.
Dinamica socială religioasă, poate fi câteodată benefică, dar este și
malefică, deoarece condiționează imaginea lui Dumnezeu, de elemente
străine ei și duce astfel la modificări nedorite ale acestei imagini.
Relațiile cu ceilalți sunt o parte a experienței noastre cu Dumnezeu,
dar dacă acestea devin criteriul de referință, El rămâne pe dinafară,
căci vom căuta să fim mai mult pe placul oamenilor, decât pe placul
Lui, contrar a ceea ce primii ucenici au crezut. (Faptele
apostolilor 4; 19)
În colectivitate se ajunge la convenţii unanim acceptate, la
compromisuri necesare, care permit existenţa acelei comunităţi
religioase şi la o adaptare a principiilor personale la nivelul
standardelor celorlalţi. Experienţa creştină este una, în mod
implicit, personală care presupune sentimente, trăiri, intuiţii şi
gânduri, care se produc în legătura personală pe care fiecare
individ o are cu Dumnezeu şi cu istoria concretă a propriei sale
vieţi. În N.T., Dumnezeu nu a făcut vreun legământ cu o confesiune
creștină sau alta, ci legământul lui Dumnezeu, noul legământ, este
făcut de El, cu fiecare individ în parte.
Oamenii au ritmuri spirituale diferite şi mijloace şi abilităţi
diferite, care îi apropie de Dumnezeu şi de cei din jurul lor, pe
căi și prin mijloace diferite. Orice uniformizare a specificului
personal, în cadrul colectivităților creştine, creează disfuncţii
majore în ceea ce priveşte accesul celui sau celei în cauză, la o
creştere spirituală necesară. Aspectul social nu dispare, deoarece
comunitatea este aceea care conservă şi tezaurizează experienţele
individuale şi care le transmite mai departe în epocă sau peste
secole şi milenii. Când intrăm în viaţa de credinţă, cei din jur
sunt aceia care ne furnizează primele elemente ale cunoaşterii lui
Dumnezeu, dar interiorizarea şi experimentarea acestora ne aparţin
doar nouă. O comunitate creştină autentică se poate forma numai
între aceia care au ce transmite din experienţa lor spirituală,
adică partea cea de a doua a poruncii iubirii şi anume dragostea de
aproapele nostru, prima parte fiind dragostea de Dumnezeu. Fără ca
să existe însă dragoste de Dumnezeu, dragostea pentru aproapele
nostru este de sorginte umană şi nu divină.
Eu susţin că fără dragoste de Dumnezeu dragostea pentru oamenii nu
este de calitatea aceleia care este prescrisă de IIsus (Iisus). (Ioan 13;
34-35) Chiar Pavel ne spune că în relaţiile noastre cu cei mai puţin
credincioşi sau cu cei mai puțin evoluaţi spiritual decât noi suntem
obligați să facem compromisuri, în sensul de a ne stopa să ne
manifestăm convingerile noastre. Colectivitatea instituţională
generează compromisuri, uniformizare, ierarhizare, ipocrizie, dar
comunitatea spirituală, adică aceea în care Duhul Sfânt ne ghidează
şi ne fereşte de păcate, este o formă autentică de libertate,
desigur nu în sensul că suntem liberi să păcătuim, ci în sensul că
nu mai dorim să păcătuim. Satisfacţia pe care o conferă abţinerea de
la a păcătui este mai mare decât plăcerea de a păcătui. Adevărata
libertate, pe care ne-o dă Dumnezeu, este aceea că ne scapă de
dorinţa de a păcătui. În fond, atitudinea faţă de realitate este una
subiectivă, adică păcat însemnă să săvârşeşti ceea ce şti că este
rău sau să nu faci ceea ce crezi că este bine.
Convingerile noastre proprii sunt esenţiale în definirea păcatului
şi orice alunecare de la aceste convingeri, datorată celor din jur,
reprezintă o denaturare a standardelor noastre spirituale. Ceea ce
afirm este că experienţa noastră spirituală, convingerile noastre şi
libertatea noastră se forjează în conştiinţa noastră şi au
prioritate asupra limitărilor, datorate celor din jurul nostru.
Adevărata libertate şi bucurie spirituală vine din noi şi cei din
jurul nostru au tendinţa de a le restrânge. Experienţa personală cu
Dumnezeu se întâmplă înăuntru nostru, chiar şi atunci când, de fapt,
exerciţiul practicii creştine ne pune în contact cu ceilalţi. Atunci
când îi iubim, cu o dragoste spirituală, pe cei din jurul nostru,
atunci se produce această experienţă spirituală în noi, ocazionată
de un eveniment petrecut în afara noastră, dar motivaţia şi
reverberaţia îşi revelează întreaga pluridimensionalitate în noi.
Tot atunci se deschide o nouă fereastră către infinitul
spiritualităţii, dar percepţia acesteia este una interioară, prin
urmare Întregul spre care aspirăm se revelează mai întâi în noi şi
se exprim doar parţial în relaţiile cu ceilalţi. Împărăţia lui
Dumnezeu este înăuntru nostru, iar în afara noastră, în relaţiile cu
ceilalţi, experimentăm, de multe ori, vidul care aspiră şi
denaturează plinul din noi. Cu alte cuvinte, Întregul , care este
Dumnezeu, poate fi perceput plenar numai în interiorul fiinţei umane
şi poate fi sesizat numai prin consecinţele acestei prezenţe, în
relaţiile dintre oameni.
1.
|
Cât despre cele jertfite idolilor, ştim că toţi avem
cunoştinţă. Cunoştinţa însă semeţeşte, iar iubirea zideşte.
|
2.
|
Iar dacă i se pare cuiva că cunoaşte ceva, încă n-a cunoscut
cum trebuie să cunoască.
|
3.
|
Dar dacă iubeşte cineva pe Dumnezeu, acela este cunoscut de
El.
|
4.
|
Iar despre mâncarea celor jertfite idolilor, ştim că idolul
nu este nimic în lume şi că nu este alt Dumnezeu decât Unul
singur.
|
5.
|
Căci deşi sunt aşa-zişi dumnezei, fie în cer, fie pe pământ,
- precum şi sunt dumnezei mulţi şi domni mulţi,
|
6.
|
Totuşi, pentru noi, este un singur Dumnezeu, Tatăl, din Care
sunt toate şi noi întru El; şi un singur Domn, IIsus (Iisus) Hristos,
prin Care sunt toate şi noi prin El.
|
7.
|
Dar nu toţi au cunoştinţa. Căci unii, din obişnuinţa de până
acum cu idolul, mănâncă din cărnuri jertfite idolilor, şi
conştiinţa lor fiind slabă, se întinează.
|
8.
|
Dar nu mâncarea ne va pune înaintea lui Dumnezeu. Că nici
dacă vom mânca, nu ne prisoseşte, nici dacă nu vom mânca, nu
ne lipseşte.
|
9.
|
Dar vedeţi ca nu cumva această libertate a voastră să ajungă
poticnire pentru cei slabi.
|
10.
|
Căci dacă cineva te-ar vedea pe tine, cel ce ai cunoştinţă,
şezând la masă în templul idolilor, oare conştiinţa lui,
slab fiind el, nu se va întări să mănânce din cele jertfite
idolilor?
|
11.
|
Şi va pieri prin cunoştinţa ta cel slab, fratele tău, pentru
care a murit Hristos!
|
12.
|
Şi aşa, păcătuind împotriva fraţilor şi lovind conştiinţa
lor slabă, păcătuiţi faţă de Hristos.
|
13.
|
De aceea, dacă o mâncare sminteşte pe fratele meu, nu voi
mânca în veac carne, ca să nu aduc sminteală fratelui meu.
(1Corinteni 8; 1-13)
|
De dragul celor din jur, Pavel ne îndeamnă să facem un fel de
compromis, adică să facem ceea ce cred ei şi nu ceea ce credem noi,
adică să nu acţionam întotdeauna în conformitate cu convingerile
noastre.
14.
|
Ştiu şi sunt încredinţat în Domnul IIsus (Iisus) că nimic nu este
întinat prin sine, decât numai pentru cel care gândeşte că e
ceva întinat; pentru acela întinat este.
|
15.
|
Dar dacă, pentru mâncare, fratele tău se mâhneşte, nu mai
umbli potrivit iubirii. Nu pierde, cu mâncarea ta, pe acela
pentru care a murit Hristos.
|
16.
|
Nu lăsaţi ca bunul vostru să fie defăimat.
|
17.
|
Căci împărăţia lui Dumnezeu nu este mâncare şi băutură, ci
dreptate şi pace şi bucurie în Duhul Sfânt.
|
18.
|
Iar cel ce slujeşte lui Hristos, în aceasta este plăcut lui
Dumnezeu şi cinstit de oameni.
|
19.
|
Drept aceea să urmărim cele ale păcii şi cele ale zidirii
unuia de către altul.
|
20.
|
Nu strica, pentru mâncare, lucrul lui Dumnezeu. Toate sunt
curate, dar rău este pentru omul care mănâncă spre poticnire.
|
21.
|
Bine este să nu mănânci carne, nici să bei vin, nici să faci
ceva de care fratele tău se poticneşte, se sminteşte sau
slăbeşte (în credinţă).
|
22.
|
Credinţa pe care o ai, s-o ai pentru tine însuţi, înaintea
lui Dumnezeu. Fericit este cel ce nu se judecă pe sine în
ceea ce aprobă!
|
23.
|
Iar cel ce se îndoieşte, dacă va mânca, se osândeşte,
fiindcă n-a fost din credinţă. Şi tot ce nu este din
credinţă este păcat. (Romani 14; 14-23)
|
Pavel ne spune deci că, atunci când suntem împreună cu alţii, nu
putem întotdeauna să ne manifestăm liber propriile noastre
convingeri. Tot ceea ce nu facem din convingere este păcat. Dacă cel
care mănâncă, cu toate că nu este convins că poate să mănânce,
mănâncă totuşi din carnea jertfită idolilor el săvârşeşte un păcat,
deoarece acţionează fără să aibă convingerea că face bine ceea ce
face. Pe de altă parte, noi aceia sau acelea, care suntem convinşi
că nu este nici o problemă să mâncăm nu ne putem manifesta liber
convingerea, din cauza celor din jurul nostru. Aspectul cu mâncarea
jertfită idolilor nu este decât un exemplu, dar principiul se aplică
în toate cazurile. În felul acesta, apare un joc al ipocriziei pe
care chiar Pavel l-a condamnat, dar nu la sine însuşi, ci la
apostolul Petru, care nu făcea decât să pună în practică acelaşi
principiu, adică acela enunţat în textul menţionat, de către Pavel.
11.
|
Iar când Chefa a venit în Antiohia, pe faţă i-am stat
împotrivă, căci era vrednic de înfruntare.
|
12.
|
Căci înainte de a veni unii de la Iacov, el mânca cu cei
dintre neamuri; dar când au venit ei, se ferea şi se osebea,
temându-se de cei din tăierea împrejur.
|
13.
|
Şi, împreună cu el, s-au făţărnicit şi ceilalţi iudei, încât
şi Barnaba a fost atras în făţărnicia lor.
|
14.
|
Dar când am văzut că ei nu calcă drept, după adevărul
Evangheliei, am zis lui Chefa, înaintea tuturor: Dacă tu,
care eşti iudeu, trăieşti ca păgânii şi nu ca iudeii, de ce
sileşti pe păgâni să trăiască ca iudeii?
|
Chefa, trebuie precizat, este numele care se referă la apostolul
Petru. În fond acesta şi desigur Barnaba au făcut tocmai ceea ce
Pavel ne sfătuieşte pe noi să facem, adică să nu ne manifestăm
întotdeauna convingerile noastre, căci cei din jur le pot interpreta
greşit. Eu spun însă că acesta este un lucru greşit şi primul care
l-a condamnat a fost chiar Pavel, care ne sfătuieşte pe noi să
procedăm în acest mod, pe care eu îl consider eronat. Este adevărat
că cei din jurul nostru pot interpreta greşit convingerile noastre,
dar în acelaşi timp, faptul că noi ne abţinem să facem ceea ce
suntem convinşi că suntem liberi să facem reprezintă o abstenţiune,
nu din convingere, ci din alte considerente şi, aşa cum bine a spus
Pavel, de această dată, tot ceea ce facem şi aş sublinia eu, tot
ceea ce nu facem, din convingere, este păcat. Pavel ne cere să ţinem
convingerile noastre pentru noi, când suntem în colectivitate, dar o
practică autentică a Creştinismului presupune transparenţă şi
exprimarea liberă a propriilor noastre convingeri, căci dacă ne
complăcem, din conformism, să ne exprimăm doar cum aşteaptă ceilalţi
de la noi, vom sfârşi prin a ne perverti propriul nostru crez. De
exemplu, dacă eu sunt convins că o femeie nu trebuie să poarte, în
mod obligatoriu, un acoperământ pentru cap, în incinta unei adunări
creştine şi totuşi cer femeilor din familia mea să facă acest lucru,
pentru a nu deranja pe ceilalţi credincioşi prezenţi, acest lucru nu
însemnă dragoste ci ipocrizie, căci această atitudine nu exprimă
convingerile mele şi este chiar contrară acestor convingeri.
Prezenţa într-o adunare creştină nu trebuie să ne ducă la încălcarea
propriilor convingeri, ci presupune libertate de a ne manifesta, aşa
după cum credem, în forul nostru interior. Şi în acest caz, aspectul
individual trebuie să aibă prioritate asupra aspectului social,
colectiv.
Vă invit
să vizitaţi
www.gabrielbaicu.com
No comments:
Post a Comment
Note: only a member of this blog may post a comment.