Saturday 12 January 2013

Câtă inspiraţie conţin textele Noului Testament - continuare

Gabriel Baicu

Pentru a fi mai bine înţeles, este indicat ca mesajul de faţă să fie citit ca o continuare a unui alt mesaj intitulat „Despre cât de multă inspiraţie conţin textele Noului Testament” şi care se află deja publicat pe site-ul www.bisericaspiritualaunica.com Departe de mine intenţia de a susţine că textele N.T., nu conţin inspiraţia lui Dumnezeu. Ceea ce afirm eu este faptul că aceste texte nu au fost dictate de Dumnezeu, cu scopul determinat ca acestea să reprezinte împreună o singură carte, care singură să exprime voia Sa. Dumnezeu se face cunoscut în multe feluri, în primul rând, se face direct cunoscut, prin experienţă spirituală, celor care îl caută, în mod sincer şi care sunt cunoscuţi de El, dar şi prin natura şi universul de care aparţinem. Dumnezeu se face cunoscut şi prin textele N.T. doar pentru că acestea au fost scrise de oameni care l-au cunoscut pe El şi fiind în legătură cu El, au fost inspiraţi de El. Biblia canonizată conţine o colecţie de texte care ulterior scrierii lor, adică în secolul al IV lea e.n. au fost selectate şi canonizate. Procesul de selecţie a început mai devreme, adică la sfârşitul secolului al II lea e.n. Prin urmare, aceste texte nu au fost scrise de la început cu intenţia de a fi cuprinse într-o singură carte şi din acest motiv ele nu sunt făcute să se potrivească perfect între ele, deci numeroasele nepotriviri sunt explicabile şi prin aceea că ele nu reflectă o singură doctrină sau învăţătură religioasă. În realitate textele N.T. exprimă o varietate de învăţături, care toate circulau, în mod liber, în vremea apostolilor.
Categoric că textele N.T. nu au fost dictate de Dumnezeu, celor care le-au scris sub titulatura „Cuvântul lui Dumnezeu” şi conţinutul evangheliilor a circulat oral, cu mult timp înainte de a fi scris, adică cu aproximativ 40-50 de ani. Am arătat câteva argumente, în legătură cu cele de mai sus, în prima parte a acestui articol. Aceste argumente sunt foarte clare şi dacă cineva are contra-argumente serioase şi documentate, aş fi interesat să le cunosc. N.T. precizează singur felul în care au fost scrise textele sale şi cazul lui Luca, care explică la începutul evangheliei sale, modul cum a scris textul respectiv, este revelator. Luca nu ne spune că a primit prin dictare textul, ci că s-a documentat şi apoi a scris evanghelia sa. Dacă textul evangheliei sale, sau al Faptelor Apostolilor, l-ar fi primit prin dictare, de la Dumnezeu, evident că numai avea nevoie să se documenteze, căci dacă ar fi făcut-o ar fi arătat că nu are încredere în Acela care i-a transmis mesajul.
Autorii care au scris textele N.T. au fost persoane pline de Duhul Sfânt şi de mare încredere, dacă ne gândim la Petru, la Iacov, la Ioan sau la apostolul Pavel. Trebuie făcută menţiunea, în legătură cu Pavel, că anumite opinii ale sale îi aparţineau lui personal şi că deci acestea nu reflectau o cerinţă, sau dorinţă transmisă lui, de către Dumnezeu, în aceea problemă. (1 Corinteni 7; 25) Deci N.T. conţine şi opiniile personale ale scriitorilor săi şi nu doar inspiraţia directă a lui Dumnezeu. Bineînţeles că epistolele lui Petru, Iacov, Ioan sau Pavel, au fost scrise de oameni aflaţi sub inspiraţia lui Dumnezeu, dar nu în sensul că Dumnezeu a dictat acele texte, în mod special, cuvânt cu cuvânt, pentru ca ele să fie puse într-o carte, care să fie numită Noul Testament. Apostolii, erau oameni care îl cunoşteau personal pe Isus, prin experienţă directă şi în cazul lui Pavel, prin experienţă spirituală şi în epistolele lor şi-au împărtăşit această experienţă, cu ceilalţi credincioşi.
Ceea ce afirm eu este faptul că toţi Creştinii, născuţi din nou au o experienţă spirituală personală cu Dumnezeu. Creştinii ne regeneraţi spiritual nu pot folosi, în mod mecanic, experienţa personală a lui Petru, Iacov, Ioan sau Pavel, transmisă prin textele N.T., şi dacă ei personal nu ajung la sursa inspiraţiei, experienţa celor menţionaţi nu le foloseşte la nimic. Acelaşi Duh Sfânt, care i-a condus pe apostoli, trebuie să ne conducă şi pe noi şi noi nu suntem tributari literei sau dacă vreţi formei literare, prin care s-a transmis experienţa apostolilor menţionaţi, pentru că litera omoară, pe când Duhul dă viaţă. Ştiu că funcţionarii religioşi susţin altceva, deoarece ei au pus un monopol asupra interpretării Bibliei şi nu doresc să îl cedeze. Cu alte cuvinte, inspiraţia textelor N.T. nu înseamnă că acestea au fost transmise, într-un mod special, la care noi ceilalţi, nu avem acces, dimpotrivă acelaşi Duh Sfânt se află şi în noi, acelaşi care lucra şi prin ei. Mai mult, Isus a spus că mulţi din cei din urmă vor fi cei dintâi şi El trebuie crezut.
Deosebirea care se face între inspiraţia generală, a textelor N.T. şi inspiraţia particulară, a fiecărui Creştin în parte, nu este decât o manevră a instituţiilor bisericeşti, pentru a păstra numai pentru ele autoritatea interpretării Bibliei. N.T conţine inspiraţia lui Dumnezeu, pentru că scriitori lui au fost oameni care au trăit sub inspiraţia lui Dumnezeu şi de aceea textele sale sunt folositoare şi astăzi. Pe de altă parte, trebuie să ştim că epistolele scrise de Petru, Iacov, Ioan sau Pavel au încercat să răspundă unor probleme apărute în comunităţile creştine la care aceste epistole s-au adresat. De exemplu, exista probabil obiceiul ca oamenii cu bani să fie primiţi cu deferenţă, ceea ce nu era corect întrucât Creştinismului se adresa, cu prioritate, laturii spirituale a fiinţei umane şi nu condiţiei sale financiare. Poate unele femei încercau să domine, activitatea în comunităţile creştine şi Pavel a încercat să le împiedice. Acelaşi rău însă s-a întâmplat atunci când unii bărbaţi au încercat să domine activitatea aceloraşi comunităţi. Atitudinea fiind aceeaşi, diferenţa de gen nu a prezentat nici o importanţă. Pavel a oferit sfaturi practice comunităţilor cărora le-a scris, dar acestea au fost transformat în dogme şi doctrine religioase.
Epistolele din N.T. conţin în ele adevăruri cu valoare universală, dar şi aspecte concrete, aplicabile mai ales comunităţilor cărora se adresau. În zilele noastre există alte provocări, cu care se confruntă Creştinii şi inspiraţia de astăzi, adică aceea care se dă de către Dumnezeu, Creştinilor născuţi din nou, trebuie să răspundă acestor noi probleme. Una dintre aceste mari probleme este întărirea ne justificată a instituţiilor bisericeşti şi ‚colectivizarea’ vieţii spirituale în dauna progresului spiritual al indivizilor. Inspiraţia lui Dumnezeu şi Biblia nu sunt ‚proprietatea’ Bisericilor instituţionale, care ne învaţă pe noi din ele şi noi nu suntem doar receptori pasivi, care nu putem analiza modul în care intenţia lui Dumnezeu pentru noi este cuprinsă în textele Bibliei. Înlocuirea individului, a persoanei credincioase, cu ‚grupa,’ cu mulţimile, cu Biserica instituţională este extrem de dăunătoare deoarece Isus s-a adresat celor Aleşi şi nu maselor largi, cărora spunea El, nu le este dat să înţeleagă adevărurile evangheliei. (Matei 13; 11) Nu le este dat nu pentru că nu vrea Dumnezeu ca ei să înţeleagă, ci pentru că nu vor ei, pentru că resping, în inima lor, în adâncul conştiinţelor lor învăţătura lui Isus. Aceştia au transformat Creştinismul într-un spectacol de masă, o formă populară de religie, în care accentul se pune pe ‚adunarea de Creştini’ şi nu pe indivizii credincioşi.
Mai mult decât atât, în procesul constituirii sale instituţia bisericească a intervenit în procesul de selectare şi chiar de alterare şi modificare a unor texte din N.T. Manuscrisele originale nu se mai păstrează, deci nu mai ştim ce scria exact, adică fiecare cuvânt, în original, în N.T. S-au făcut numeroase copii, deoarece copierea manuală era singura metodă de multiplicare a unor texte scrise, în acele vremuri. Copiştii au făcut greşeli involuntare, mulţi dintre ei erau probabili angajaţi care îşi făceau doar datoria şi câteodată mai adormeau în timpul serviciului. Există însă şi alterări voluntare, prin care instituţia bisericească şi-a întărit statutul, folosindu-se de prevederi trecute în N.T., despre care a lansat ideea că ele nu pot fi puse în discuţie. Astăzi, versiunile tipărite ale N.T. sunt privite cu o evlavie care se cuvine numai Persoanei lui Dumnezeu şi această evlavie exagerată şi ne justificată, bazată desigur, în primul rând, pe lipsa de informare, face ca mulţi Creştini să nu îşi pună întrebări, în legătură cu modul în care au fost transmise, până în zilele noastre textele N.T. Există o istorie a textelor N.T., care ar trebui cunoscută de orice persoană credincioasă, pentru ca aceasta să poată face deosebirea între „litera care omoară şi Duhul care dă viaţă.”
Pe de altă parte, foarte mulţi cercetători ai N.T. adâncesc studiile lor în domeniul textelor sale şi rezultatele acestor studii ar trebui cunoscute şi de credincioşii români, chiar dacă acest lucru nu prea este pe placul bisericilor instituţionale. Cunoaşterea acestor informaţii oferă mai multă libertate celor credincioşi, în raport cu instituţiile bisericeşti şi le dă posibilitatea unei înţelegeri mai complete ale bazelor scrise ale credinţei lor. Adevărul Creştinismului, ca şi religie organizată, este în istoria lui şi adevărul lui Isus este în Persoana Lui. N.T. face parte din istoria Creştinismului şi modul cum a fost constituit nu a scăpat nesfârşitelor confruntări interne, din interiorul acestei religii. Creştinismul ca şi religie organizată se află într-o mare criză şi este pe cale de a se transforma din nou în opusul a ceea ce Dumnezeu doreşte pentru oameni, adică într-o fiară, care stă gata să îi înghită pe sfinţi. A mai fost şi în trecut aşa ceva. Creştinii sinceri însă, dacă se ancorează de Persoana lui Cristos pot să progreseze şi să se înalţe spiritual, ajungând la înălţimea plinătăţii staturii sale. Toată munca mea se concentrează în a face această diferenţă cât mai clară şi în a separa, pentru ochii spirituali, latura internă, spirituală a Creştinismului de anomaliile religiei instituţionale.
Baza credinţei noastre creştine sunt, în primul rând, cuvintele ieşite din gura lui Isus şi doar în al doilea rând celelalte texte biblice. Nu pot fi puse toate pe acelaşi plan. Dacă facem acest lucru riscăm să inversăm situaţia în sensul că ne putem lăsa seduşi de frumuseţea unor texte biblice, aparţinând apostolilor, scăpând însă din vedere cuvintele lui Isus. Cele dintâi sunt însă secundare ca valoare şi trebuie să ne punem întrebarea dacă ele sunt sau nu întotdeauna în deplin acord cu ceea ce a intenţionat Isus să spună. Mare atenţie însă, unele cuvinte spuse de Isus nu se regăsesc nicăieri în textele canonizate, iar alte cuvinte sunt puse în gura Lui, de mecanismul religios, care a încercat să îşi promoveze propria sa politică. A se vedea articolul despre rolul femeilor în Creştinism şi problema autorităţii, care se află pe site-ul www.bisericaspiritualaunica.com şi care poate fi accesat şi pe youtube sub titlul „Locul şi rolul femeilor în Creştinism.”
Concluzia este că nu toate textele N.T. au aceeaşi valoare şi din acest motiv cuvântul ‚insuflat,’ folosit în epistola către Timotei ne poate duce în eroare. De aceea, am încercat să explic că trebuie să înţelegem bine ce înseamnă ‚insuflat’ şi inspirat, în contextul N.T. şi că putem fi induşi uşor în eroare asupra înţelesului profund spiritual cuprins în textele sale. Putem să fim îndepărtaţi de învăţătura spirituală a lui Isus prin tot felul de dogme şi doctrine, prin care, diverse instituţii bisericeşti, mai degrabă ne separă de Cristos, decât ne apropie. Avem şansa să ne privim în oglinda Bibliei, dar mai întâi, pentru a ne vedea bine, trebuie „să o ştergem de praf” şi mai ales să îl punem pe Cristos deasupra tuturor lucrurilor, deci şi deasupra tuturor învăţăturilor, despre care nu suntem siguri că sunt ieşite direct din gura Lui.

Friday 11 January 2013

Intoleranţa religioasă în Creştinism


Eu nu pot să spun cu siguranţă absolută dacă cea mai bună variantă de botez în apă este cea a copiilor sau cea a adulţilor, dar pot să spun cu siguranţă că trebuie să respectăm convingerile fiecăruia, în această privinţă şi în toate celelalte aspecte ale vieţii spirituale. Credinţa creştină se bazează pe convingeri proprii şi nu pe „adevăruri absolute.” Desigur că pentru orice Creştin faptul că Isus este Calea, Adevărul şi Viaţa este un adevăr cu valoarea absolută. Eu mă refer însă la relativitatea adevărurilor doctrinale, care se pretind a fi „adevăruri absolute.” Acestea din urmă nici nu există şi oricine afirmă că posedă astfel de „adevăruri absolute” minte. În Biblie, în Marcu 16 cu 16, scrie că cine crede şi se va boteza va fi mântuit dar acest text nu a existat în primele manuscrise ale evangheliei după Marcu şi deci nici în manuscrisele originale, după care aceste prime copii au fost făcute. Textul original al evangheliei după Marcu s-a pierdut, aşa cum nu mai există nici celelalte texte ale N.T. Isus nu a spus aceste cuvinte, adică cele cuprinse în Marcu 16 cu 16 şi ele nu se regăsesc nici în celelalte trei evanghelii. Ştim că trebuie să parcurgem botezul în apă, dar ca să fim sinceri, în afara textului ne autentic din evanghelia după Marcu 16 cu 16, nu avem altă bază Biblică care să impună cu toată fermitatea principiul că numai botezul în apă al maturilor este cel valabil. Cine crede însă cu convingere că aşa stau lucrurile şi că numai botezul în apă al maturilor este cel valabil, este un drept care trebuie respectat şi nimeni nu poate să îl tăgăduiască. Pe de altă parte, aceia care îi dispreţuiesc şi îi condamnă pe cei sau pe cele, care nu cred ca şi ei, nu au nici o bază să facă acest lucru şi procedează ne creştineşte, în acest fel devenind unealta instituţiilor bisericeşti care se folosesc de ei, pentru a îşi atinge propriile ţeluri. Aceste finalităţi nu sunt, de cele mai multe ori, legate de scopuri cu caracter spiritual, ci de interese instituţionale, de proliferare a unor organizaţii religioase.
Textul actual al evangheliei după Marcu, a fost completat cu versetele de la 9 la 20 mult mai târziu şi astfel a apărut în scrierile N.T. Isus nu a spus acele cuvinte, adică cele cuprinse în Marcu 16; cu 16, ele au fost scrise de copiştii care le-au adăugat pentru că aşa au crezut ei, dând astfel toată comunitatea creştină peste cap. Pot să susţin cu toată siguranţa că nu există nici o interdicţie în N.T., care să împiedice botezul în apă al copiilor. Dacă Dumnezeu ar fi dorit acest lucru ar fi introdus printre cele zece porunci, sau Isus ar fi precizat că nu este permis să fie botezaţi copiii în apă. Se întâmplă însă exact invers, adică Dumnezeu a poruncit tăierea împrejur a copiilor la cea mai fragedă vârstă, atunci când aceştia nu aveau discernământ propriu de a hotărî ce se întâmplă cu ei. De ce a cerut Dumnezeu tăierea împrejur a copiilor fără ca aceştia să poată să fie consultaţi? Copii urmau să intre în poporul lui Dumnezeu aşa cum prin botezul în apă se consideră că cineva devine Creştin. Isus, la rândul Lui, a cerut celor din jurul Său să lase copii să vină la El. Isus nu a interzis în nici un fel botezul în apă al copiilor şi ceea ce nu este interzis, este permis. Unde Isus a dorit să interzică un lucru anume a făcut acest lucru, de exemplu curvia sau goană după bani. Dacă nu există nici o interdicţie în Biblie, care să împiedice botezul în apă al copiilor, de ce se face atâta caz, de acest aspect şi de ce se consideră Neo-protestanţii superiori celorlalte confesiuni creştine, din acest punct de vedere? Nu cumva este pur şi simplu vorba de prozelitism şi cea mai bună metodă de a atrage noi membrii este aceea de a îi convinge pe credincioşi că au o nevoie vitală de a fi rebotezaţi la maturitate? Eu cred că despre aceasta este în primul rând vorba.
Nu fac în nici un fel jocul Bisericii instituţionale Ortodoxe deoarece afirm că dacă botezul în apă se poate face şi copiilor şi, după caz, bineînţeles şi maturilor, totuşi botezul cu Duhul Sfânt nu îl poate face oamenii, ci numai Dumnezeu. Din acest motiv, mulţi Creştini Ortodocşi rămân subdezvoltaţi, din punct de vedere spiritual, adică nu au niciodată o adevărată viaţă spirituală, întrucât ei niciodată nu parcurg procesul naşterii din nou şi nu dobândesc roadele şi darurile Duhului Sfânt. Preoţii realizează Mirungerea copiilor, care simbolizează umplerea lor cu Duh Sfânt, dar aceasta nu reprezintă în fapt procesul complex pe care o persoană îl parcurge în transformarea sa spirituală, ci reprezintă doar un simbol, un ritual, care întruchipează o realitate, dar nu este realitatea însăşi.
Dacă ar fi cu adevărat corecţi, Neo-protestanţii ar respecta convingerile privitoare la botezul în apă al Creştinilor Ortodoxi şi s-ar concentra să le comunice despre nevoia naşterii din nou, a regenerării spirituale, fără de care nimeni nu poate vedea şi nu poate intra în Împărăţia lui Dumnezeu. (Ioan 3; 3-6) În toate cazurile, convingerile proprii ale fiecăruia trebuiesc respectate şi fie că este vorba despre Ortodoxi sau Neo-protestanţi, toţi au şansa mântuirii sufletului, prin credinţa pe care o au de la Dumnezeu şi nu prin momentul botezului în apă. Credinţa este un dar spiritual şi Acela care dă acest dar, are grijă ca acest dar să producă efecte şi acest lucru este valabil pentru fiecare Creştin în parte. Mulţi sunt aceia care sunt dedicaţi cu trup şi suflet unor doctrine religioase şi unor instituţii bisericeşti, dar acest gen de dedicare îl merită numai Dumnezeu şi nici de cum organizaţiile religioase sau învăţăturile lor doctrinare. Nu trebuie să fim buni Ortodoxi, buni Romano Catolici, buni Baptişti, buni Penticostali, etc, ci trebuie să fim doar buni Creştini. Vă invit să citiţi cartea „Biserica celor născuţi din Spirit şi Bisericile corporatiste – Creştinism spiritual şi religie instituţională,” pe care o găsiţi pe situl www.bisericaspiritualaunica.com

Despre cât de multă inspiraţie conţin textele Noului Testament


Gabriel Baicu

„Toată Scriptura este insuflată de Dumnezeu şi de folos ca să înveţe, să mustre, să îndrepte, să dea înţelepciune în neprihănire, pentru ca omul lui Dumnezeu să fie desăvârşit şi cu totul destoinic pentru orice lucrare bună.”
(2 Timotei 3; 16-17) Problema este că acest text, care este cuprins în N.T., mărturiseşte despre sine însuşi că este insuflat de Dumnezeu. Isus însă a spus că nu putem să avem garanţii atunci când cineva şi adaug eu, ceva emite pretenţii despre sine însuşi. „Dacă Eu mărturisesc despre Mine însumi, mărturia Mea nu este adevărată.” (Ioan 5; 31) De fapt acest text, care se află în 2 Timotei 3; 16-17 este situat în conţinutul unei epistole care este considerată de aproape toţi cercetători N.T., ca ne fiind scrisă de apostolul Pavel. În acest context, ce încredere putem să avem într-un text care se află într-o epistolă care nu aparţine celui care pretinde ea că aparţine? Nici o încredere. De ce? Pentru că teologia pe care o conţine epistolele 1 şi 2 Timotei nu este aceeaşi, este chiar opusă teologiei pe care a susţinut-o apostolul Pavel şi la care subscriu şi eu personal, adică aceia a îndreptăţirii prin credinţă, nu doar prin fapte. De exemplu, în 1 Timotei cap. 2, cu versetul 15, ni se comunică că femeile vor fi mântuite prin naşterea de fii, dar această învăţătură se opune drastic atât învăţăturii lui Isus, cât şi celei prezentată de Pavel. A se vedea amănunte pe situl www.bisericaspiritualaunica.com broşura intitulată „Rolul femeilor în Creştinism şi problema autorităţii.” De fapt, dacă suntem atenţi, vom observa că în N.T. ni se oferă indicaţii despre felul în care au fost constituite unele din textele sale. Evangheliile nu au fost scrise prin inspiraţie directă, din partea lui Dumnezeu, aşa cum greşit sunt învăţaţi Creştinii de către Bisericile instituţionale, ci ele au fost scrise prin documentare, adică autorii lor au consemnat în scris naraţiunile care circulau oral, în comunităţile creştine, la data când evangheliile au fost scrise. Există dovada acestei afirmaţii? Desigur. Iată textul: „Fiindcă mulţi s-au apucat să alcătuiască o istorisire amănunţită despre lucrurile care s-au petrecut printre noi, după cum ni le-au încredinţat cei ce le-au văzut cu ochii lor de la început şi au ajuns slujitori ai Cuvântului, am găsit şi eu cu cale prea alesule Teofile, după ce am făcut cercetări cu de amănuntul asupra tuturor acestor lucruri de la obârşia lor, să ţi le scriu în şir unele după altele, ca să poţi cunoaşte astfel temeinicia învăţăturilor, pe care le-ai primit prin viu grai.”
(Luca 1; 1-4) Dacă a primit direct de la Dumnezeu textul evangheliei sale, prin inspiraţie, de ce a mai fost nevoie ca evanghelistul Luca, să facă cercetări personale, cu de amănuntul, asupra a ceea ce a scris în evanghelia sa? Ce ne spune textul citat mai sus? Ne spune faptul că Luca nu a fost inspirat direct de Dumnezeu şi că ceea ce a scris el în evanghelia sa şi cel mai probabil şi în cartea Faptele Apostolilor se datorează „cercetărilor cu de amănuntul,” pe care Luca le-a făcut printre cei care au păstrat în memoria lor, în mod direct, sau prin transmitere de la înaintaşi, lucrurile care s-au petrecut în timpul vieţii lui Isus pe pământ. Cu alte cuvinte, transmiterea s-a făcut prin tradiţie orală. Dacă Luca ar fi fost inspirat direct de Dumnezeu nu ar mai fi avut nevoie să cerceteze, să se documenteze, ci tot ceea ce a scris ar fi venit de la sine, în mod direct, automat. Lucrurile nu s-au întâmplat însă în acest mod şi Luca a procedat ca orice istoric, care face cercetări înainte de a scrie un document, care reflectă trecutul. Dacă Evanghelia lui Luca nu este scrisă prin inspiraţie directă şi nici Faptele Apostolilor, adică o foarte importantă parte din N.T., avem toate motivele să credem că şi celelalte evanghelii au fost scrise la fel. De ce? Pentru că între evanghelii există ne numărate nepotriviri, pe care oricine le poate constata, atunci când compară aceleaşi povestiri între ele, aşa cum sunt prezentate de către cele patru evanghelii canonizate, adică aparţinând de canonul biblic. Dacă evangheliile ar fi fost cu adevărat inspirate de Dumnezeu, aceste nepotriviri nu ar exista. De altfel Luca ne spune că şi alţii s-au apucat să alcătuiască „o istorisire amănunţită despre lucrurile care s-au petrecut printre noi.” Despre care alţii este vorba? Pot fi aceştia ceilalţi evanghelişti? De ce nu? Pe de altă parte, textele originale ale evangheliilor nu s-au păstrat şi ceea ce există în momentul de faţă sunt doar copii care de multe ori nu se potrivesc între ele, din punctul de vedere al unor aspecte de conţinut. Prin copiere repetată multe din texte au fost denaturate, modificate şi chiar completate, cu unele adăugiri.
Eu nu afirm că nu există un ghidaj al lui Dumnezeu asupra scrierii Bibliei, dar exactitatea, adică precis cuvintele folosite în textele originale, s-au pierdut, în parte, odată cu manuscrisele, care conţineau aceste texte originale. N.T. este doar cuvântul despre Cuvântul lui Dumnezeu, iar Cel din urmă este Isus Cristos. Ghidajul lui Dumnezeu nu a însemnat, în nici un caz, dictarea textelor biblice de către El, către scriitorii Bibliei, deoarece aceştia, cum ar fi, de exemplu Luca, aşa cum o spune el personal, s-au documentat asupra întâmplărilor petrecute în trecut, înainte de a scrie şi nu au primit prin dictare, sau prin inspiraţie directă de la Dumnezeu, faptele întâmplate. Ei au folosit martori ai acestor evenimente şi fiecare ştie că mărturiile celor care văd, sau aud, despre un eveniment nu se potrivesc niciodată între ele. Unii martori mărturisesc doar din sursa a doua, sau a treia şi acest lucru diminuează foarte mult valoarea acestor mărturii. Dimpotrivă, eu afirm că Biblia, singură, fără contactul personal cu Isus Cristos, al fiecărui credincios în parte, nu reprezintă o mărturie absolută, valabilă în toate detaliile, a ceea ce s-a petrecut pe pământ, atunci când Isus a îndeplinit misiunea sa. Multe detalii sunt probabil preluate, în mod deformat şi unele lucruri, din cele spuse de Isus, sunt omise, dar altele sunt adăugate ulterior şi n
u au fost spuse de fapt de El. Luca a folosit povestirile pe care comunităţile creştine le păstrau şi le spuneau despre Isus şi a folosit ca sursă şi evanghelia lui Marcu, care este socotită ca fiind mai veche. N.T., citit în mod literal, fără înţelegerea pe care o dă Duhul lui Dumnezeu, prezent în persoana celui care citeşte, nu ne duce la înţelegerea corectă a Creştinismului. O interpretare pur literală a textelor ne îndepărtează, nu ne apropie de cunoaşterea lui Dumnezeu. Litera omoară, pe când Duhul dă viaţă. (2 Corinteni 3; 6) N.T. reprezintă o inspiraţie pentru noi, prin aceea că ne inspiră să credem ceea ce Duhul Sfânt ne determină să credem, atunci când citim textele sale. Scriptura este inspirată numai în măsura în care credinţa noastră, inspirată de Dumnezeu, îl regăseşte pe El, în textele scrierilor Bibliei. În raportul dintre textele N.T. şi conştiinţa noastră, conştiinţa noastră luminată de Dumnezeu este aceea care validează, pentru noi, fiecare text al N.T. Orice interpretare a N.T., care nu vine din noi, adică din inspiraţia dată nouă de Dumnezeu, nu are valoare pentru noi. Bineînţeles că N.T. conţine faptele şi spusele reale ale lui Isus, cu observaţia făcută anterior, aşa cum s-au păstrat ele în comunităţile creştine, de unde au fost preluate, când au fost scrise, dar textele sale nu sunt scrise la dictarea lui Dumnezeu şi din acest motiv ele conţin multe nepotriviri. Pe de altă parte, aceste fapte şi spuse au relevanţă pentru noi personal, numai în măsura în care înţelesul lor profund, spiritual, ne este descoperit de Duhul lui Dumnezeu, direct în conştiinţele noastre.
În orice caz, afirmaţia că toată Scriptura este insuflată de Dumnezeu ar putea, în mod exact şi în ultimă instanţă să fie valabilă numai pentru Scripturile existente în momentul în care această afirmaţie a fost scrisă. Trebuie menţionat faptul că epistolele atribuite apostolului Pavel sunt printre primele scrieri ale N.T. şi atunci când acestea au fost scrise încă nu existau, ca fiind scrise, evangheliile sau alte texte care astăzi se regăsesc în conţinutul N.T. Prin urmare, întrucât afirmaţia este prezentată la timpul prezent şi nu la viitor, adică nu se scrie că toată Scriptura va fi insuflată de Dumnezeu, ci că este insuflată de Dumnezeu, chiar dacă această afirmaţie ar fi fost făcută de apostolul Pavel, cea ce nu este cazul, totuşi această susţinere nu se putea referi la alte scrieri ale N.T., care au fost întocmite ulterior, ci ar fi putut cuprinde numai textele existente la data când afirmaţia, de mai sus, a fost scrisă. Dar, în fondul ei, afirmaţia că toată Scriptura este insuflată de Dumnezeu este inexactă, dacă prin insuflat se înţelege dictat de către Dumnezeu.
Epistolele 1 şi 2 Timotei nu sunt scrise de apostolul Pavel, ci probabil de colaboratori de ai lui, care s-au folosit de numele său pentru a da autoritate acestor scrieri. Vă prezint câteva linkuri ale unor situri care conţin aceste informaţii. Siturile în limba română nu sunt foarte bine documentate şi de aceea vă voi oferi linkuri şi ale unor situri în limba engleză. Nu trebuie să mă credeţi pe mine, ci este indicat să cercetaţi singuri aceste lucruri asupra cărora eu doar vă atrag atenţia. De ce fac acest lucru? Pentru că românii, din ţară şi diaspora, sunt poate cei mai manipulaţi şi dezinformaţi Creştini de pe mapamond, sunt bine ţinuţi sub control de instituţiile bisericeşti, care încearcă să îi piloteze unde vor ele, dar nu către adevăr.
Iată siturile:
http://ro.wikipedia.org/wiki/Epistolele_pauline
http://en.wikipedia.org/wiki/Authorship_of_the_Pauline_epistles
www.religioustolerance.org/chr_ntb3.htm 
www.systematicchristianity.org/TheLettersOfPaul.htm 
Există multe situri pe această temă, care exprimă păreri pro şi contra în legătură cu acest
subiect. Personal sunt convins că 1 şi 2 Timotei nu reprezintă concepţiile apostolului Pavel despre credinţa creştină şi că ele chiar contrazic aceaste concepţii.
     Prin „instituţie bisericească,” sau „Biserică instituţională” eu nu acuz şi nu condamn colectivităţile creştine. Eu critic sistemul prin care, în baza unor reguli şi tradiţii pur umane, Creştinii sunt judecaţi şi condamnaţi, în numele lui Dumnezeu. Critic de asemenea, impunerea de crezuri şi credinţe religioase, de către
organizaţiile bisericeşti, către conştiinţele individuale ale celor credincioşi. Critic şi tehnicile de manipulare şi dezinformare, care au scop să servească interesele Bisericilor instituţionale în detrimentul celor credincioşi. O astfel de tehnică este specularea credinţei sincere, a indivizilor, în scopul stimulării credulităţii, adică a crede tot ceea ce se susţine de către instituţiile bisericeşti, fără o analiză proprie. În această categorie intră şi lupta pe care Bisericile instituţionale o duc pentru a îi convinge pe cei credincioşi că, este ‚păcat’ de a se informa, urmărind programele TV., sau accesând Internetul şi că ştiinţele moderne sunt o ‚rătăcire,’ deci numai mitologia Bibliei merită să fie luată în considerare, ca şi ştiinţă. Cu toate acestea, reprezentanţii Bisericilor instituţionale se folosesc de rezultatele cercetărilor ştiinţifice, telefoane mobile, automobile, călătorii cu avionul, etc., în timp ce blamează ştiinţele moderne, fără nici o rezervă. Această atitudine ipocrită intră şi ea în sfera dezinformării, celor credincioşi, adică ştiinţele moderne sunt bune când ne folosesc, dar nu sunt bune când ne ameninţă crezurile noastre depăşite. Toată lumea trebuie să creadă ca şi noi, căci astfel puterea şi influenţa noastră vor creşte. Este o deviză greşită şi extrem de defavorabilă transmiterii mesajului adevărat, a lui Isus Cristos. Nu se poate progresa în minciună, numai adevărul ne face liberi.

Întoarcerea la Cristos



Gabriel Baicu

Eu propovăduiesc întoarcerea la Cristos, nu doar la Biblie şi nu doar la primele comunităţi creştine, aşa numita Biserică apostolică. De ce? Am constatat că este nevoie de o continuare a Reformei, pe linia marilor reformatori ai Creştinismului, dar ducând Reforma lor mai departe, ceea ce însemnă întorcerea cu totul la original adică la Isus. Reformatorii propăvăduiesc întoarcerea la Biblie şi acesta este un lucru bun, dar în Biblie este deschisă calea pentru o multitudine de interpretări şi aceste interpretări transformate în doctrine şi dogme religioase, se contrazic între ele. În Biblie par a exista mai multe teologii şi chiar dacă am face eforturi uriaşe să prezentăm N.T. ca pe un tot unitar, totuşi deosebirile rămân şi se impun la o cercetare mai atentă. Un exemplu ar fi deosebirea între doctrina îndreptăţirii prin credinţă şi atitudinea faţă de femei abordată în anumite texte biblice. Pe de o parte, ni se spune că în Cristos nu mai există, din punct de vedere spiritual, nici o deosebire între femei şi bărbaţi, iar pe de altă parte în epistola către Timotei ni se spune că femeile sunt mântuite numai prin naşterea de băieţi, nu fete şi numai dacă aceştia stăruiesc în credinţă. Sunt două teologii diferite care duc la două interpretări diferite ale N.T., deosebite fundamental între ele. (Galateni 3; 28; 1 Timotei 2; 15) Am dat un singur exemplu, există şi altele. Toate aceste stări de fapt le-am analizat în diverse lucrări, care se găsesc pe situl www.bisericaspiritualaunica.com
Să luăm, pe de altă parte, starea aşa ziselor Biserici apostolice. Consideră cineva că ele sunt cu adevărat o imagine a primelor Biserici apostolice? Dacă cineva crede acest lucru, după părerea mea, se înşeală. De ce? Instituţiile bisericeşti, din zilele noastre, nu seamănă nicidecum cu primele Biserici apostolice, în care toate bunurile erau puse în comun şi în care apostolii şi apoi diaconii serveau la mese. (Faptele Apostolilor 6; 2-4) În zilele noastre există o ‚aristrocraţie’ religioasă creştină, care conduce, cu „mână de fier” comunităţile din subordinea lor. Păcatele sunt judecat „în interesul” celor care conduc şi oamenii cei mai spirituali, care fac câte o greşeală, sunt de multe ori marginalizaţi primii, pentru ca în felul acesta conducerile instituţiilor bisericeşti să se descotorosească repede de potenţialii concurenţi. În primul rând, ce este cu toate aceste judecăţi? Bisericile instituţionale s-au transformat în tribunale, ele nu mai sunt ‚spitale,’ pentru vindecarea sufletelor. Creştinii nu mai sunt doctori ci poliţişti, care pândesc şi aşteaptă greşelile ‚fraţilor’ lor şi pe care îi execută fără nici o înţelegere. În felul acesta, aceşti executori spirituali, îşi creează posibilitatea de a se privii pe ei înşişi, prin comparaţie cu alţii, într-o lumină mai favorabilă. Această lumină este, fără îndoială, falsă deoarece comparaţia nu trebuie să fie făcută între noi şi cei de lângă noi, ci între noi şi Isus.
Întoarcerea la Biserica apostolică este o problemă şi datorită faptului că ucenicii lui Cristos, deveniţi ulterior apostoli, nu l-au înţeles pe Cristos până când nu au primit Duhul Sfânt. (Matei 16; 11) Prin urmare, Cel care ne face să îl înţelegem pe Cristos este Duhul Sfânt, care lucrează în fiecare din noi şi nu doar Duhul Sfânt, aşa cum a lucrat în apostoli. Să ne întoarcem la Biserica apostolică, dar să mergem mai departe, să ducem Reforma până la capăt, să ne întoarcem la Cristos. Nu trebuie primit nimic, nici măcar unele texte mai discutabile din Biblie, dacă ele nu au confirmarea în învăţătura lui Isus. Fondatorul Creştinismului este Isus Cristos şi El este Cel care ne mântuieşte. Orice interpretare a Bibliei trebuie judecată prin prisma învăţăturilor lui Isus şi orice abatere de la această învăţătură descalifică o anumită interpretare a Bibliei, o anumită doctrină sau dogmă. Isus a spus că în vremurile din urmă, adică în vremurile pe care le trăim noi astăzi, cunoştinţa va creşte şi a mai spus că cei din urmă vor fi cei dintâi. (Daniel 12; 4; Marcu 10;31) Ce înseamnă aceasta? Este vorba despre două lucruri şi anume, în primul rând, că cei modeşti din adunările bisericeşti pot fi cei dintâi în Împărăţia Cerurilor. În al doilea rând, Creştinii din zilele noastre au condiţii să posede mai multe informaţii despre istoria Creştinismului, care să le permită să înţeleagă mai bine şi să facă deosebirea între Creştinismul spiritual şi formele religioase.
Întoarcerea la Cristos nu însemnă doar „Sola Scriptura,” ci înseamnă în primul rând „Solus Christus.” În primul rând, ca şi importanţă pentru un Creştin, este relaţia personală cu Isus. În al doilea rând urmează textele Bibliei. Acestea din urmă, nu pot fi înţelese decât de aceia care au cu adevărat o relaţie personală cu Cristos. De ce? Înţelegerea Bibliei se poate face doar printr-o înţelepciune duhovnicească, nu este suficientă o înţelepciune umană obişnuită. (1 Corinteni 2; 13) Citirea literală a N.T., de exemplu, te îndepărtează mai degrabă de Cristos decât să te apropie de El. De multe ori, atunci când Isus le vorbea în parabole, unii ucenici se îndepărtau de El, fiindcă sensul literal al cuvintelor, pe care le auzeau de la El, păreau a fi o absurditate, o nebunie. (Ioan 6; 66) Aşa se întâmplă şi în zilele de astăzi. Unii Creştini au interpretat Biblia fără să ţină cont de spiritualitatea, pe care aceasta o conţine. Care este rezultatul? O colecţie impresionantă de dogme şi doctrine, care toate ne vorbesc despre ce trebuie „să facem” ca să fim mântuiţi dar prea puţin ne vorbesc despre ce „trebuie să fim.” Acestea sunt „carnea Creştinismului,” formele sale vizibile. (Ioan 6; 63) Se alege calea uşoară, calea cea largă, adică, dacă faci câte ceva eşti mai bun decât alţii, care nu fac nimic. (Matei 7; 13-14) De fapt, Creştinismul autentic presupune să fim ca şi Cristos, să ne ridicăm la înălţimea plinătăţii staturii Lui. (Efeseni 4; 13)
Atât V.T. cât şi N.T. sunt doar un îndrumător către Cristos. Biblia nu este Dumnezeu, dar poate deveni un idol, atunci când o anumite interpretare a ei, este impusă celor credincioşi şi când această interpretare este prezentată ca singura posibilă. Biblia poate uni şi tot ea poate despărţi, pe cei credincioşi. Îi uneşte atunci când se respectă spiritul ei şi îi dezbină atunci când se alege o interpretare în care textele ei sunt interpretate doar literal. Litera omoară, Duhul dă viaţa. (2 Corinteni 3; 6) Ce înţelegem din acest text? Înţelegem că o interpretare a Bibliei prin care ne justificăm doctrinele instituţiilor noastre bisericeşti şi care nu îi conduce pe credincioşi direct la Persoana lui Cristos este o interpretare literală, nu este una spirituală. Orice înţelegere corectă a Bibliei trebuie să ne conducă într-o relaţie directă cu Isus Cristos, altfel, o astfel de interpretare ne separă de El. Fără Cristos nu putem să fim mântuiţi, deci orice învăţătură care se pretinde a fi din Biblie nu trebuie să facă nimic altceva decât să ne îndrume către a stabili un contact personal cu Mântuitorul nostru personal. Nu să ne istorisească doar despre Cristos, ci să ne îndemne să dorim să fim îmbrăcaţi cu puterea Lui. Împărăţia lui Dumnezeu stă în putere şi nu doar în ritualuri, doctrine şi dogme, adică numai în vorbe. (1 Corinteni 4; 20) Împărăţia lui Dumnezeu stă şi în vorbe, deoarece Isus a vorbit cu oamenii şi a explicat foarte bine în ce constă Împărăţia lui Dumnezeu, folosindu-se pentru aceasta de cuvinte, dar El nu s-a limitat doar la cuvinte, a însoţit învăţăturile Sale cu dovezi de putere. Unde sunt funcţionarii bisericeşti care fac lucruri mai mare decât a făcut El, prin credinţa pe care o au în Cristos? (Ioan 14; 12-13) Nu sunt. De ce? Trebuie să îşi răspundă fiecare pentru sine. Unii au înlocuit puterea pe care ar trebui să o desfăşoare chiar ei cu puterea moaştelor unor sfinţi morţi. A predica ca şi Isus însemnă a vorbi oamenilor nu doar despre El, ci de la El. Isus nu ne-a povestit doar despre Tatăl, ci Tatăl Ceresc a vorbit prin gura Lui. În toate lucrurile trebuie să ne asemănăm cu Isus, deoarece El este cel întâi născut dintre mai mulţi fraţi. (Romani 8; 29)




Cum putem să schimbăm ceva esenţial în România?


Misionarismul actual în România este dictat de raţiuni instituţionale şi nu de o reală grijă faţă de viitorul veşnic al oamenilor. Persoane izolate sunt rupte de Biserica instituţională Ortodoxă, Romano Catolică, sau Greco Catolică şi sunt convinse că trebuie să se boteze în apă când sunt mature, deoarece botezul lor s-a făcut în lipsa unei decizii personale, bazată pe discernământul personal. Aceste persoane mai sunt convinse că închinarea la Dumnezeu, în faţa icoanelor, sau a statuilor, care îl reprezintă pe Isus, înseamnă idolatrie şi că deci se impune cu necesitate ca orice credincios să renunţe la acest obicei ‚greşit.’ Aceste argumente par a fi extrem de convingătoare în faţa unor persoane ne pregătite din punct de vedere teologic şi aceste persoane sfârşesc prin a fi ‚mutate’ dintr-o instituţie bisericească în altă instituţie bisericească, fără ca mare lucru să se întâmple. Adevărata Biserică a lui Dumnezeu nu este o instituţie bisericească, sau alta, este o realitate spirituală, care se situează în interiorul fiinţelor umane, acolo unde locuieşte Dumnezeu. „Drept răspuns, Isus i-a zis: <<Dacă Mă iubeşte cineva, va păzi cuvântul Meu şi Tatăl Meu îl va iubi. Noi vom veni la el şi vom locui împreună cu el>>.” (Ioan 14; 23) Toţi aceia în care locuieşte Dumnezeu reprezintă Biserica Sa, indiferent de confesiunea creştină de care aceştia aparţin sau nu. Aceia care condiţionează apartenenţa oamenilor de apartenenţa la o Biserică instituţională sau alta fac o politică proprie, în direcţia protejării propriilor lor interese.
Ar fi ideal să se înceteze cu manipularea conştiinţelor, să se oprească a se abuza de ne ştiinţa oamenilor, în probleme de doctrine şi dogme creştine şi este timpul să facem singurul lucru pe care ne este dat să îl facem şi care reprezintă misiunea primită de la Isus Cristos. Această misiune înseamnă de a îi aduce pe oameni la El, nu la o instituţie bisericească sau alta. Teologii nu se înţeleg între ei, se ceartă de 2000 de ani încoace şi fac tot posibilul să atragă întreaga lumea în aceste dispute. Cine are dreptate? Este foarte greu de stabilit întrucât la mijloc sunt păreri parţiale în confruntare cu alte păreri parţiale. Instaurarea prin tradiţie a unor opinii greşite nu înseamnă că acestea devin corecte. Toate Bisericile instituţionale şi-au format tradiţii, adică reguli fixe, doctrine şi dogme, la care membrii lor trebuie să se supună. În realitate nu trebuie să ne supunem decât lui Dumnezeu, pentru că El ne iubeşte. Bisericile instituţionale nu ne iubesc, ne manipulează, se servesc de noi şi îşi promovează propriile interese. Orice organizaţie profită în primul rând organizatorilor.
Adevărata Biserică a lui Dumnezeu nu este o organizaţie cu caracter religios, sau o instituţie bisericească, este Templul spiritual al lui Cristos. „Nu ştiţi că voi sunteţi Templul lui Dumnezeu şi că Duhul lui Dumnezeu locuieşte în voi?” (1 Corinteni 3; 16) Duhul lui Dumnezeu, adică Dumnezeu nu locuieşte în clădiri făcute de mâini omeneşti, oricât de impunătoare ar fi acestea. „Dumnezeu, care a făcut lumea şi tot ce este în ea, este Domnul cerului şi al pământului şi nu locuieşte în temple făcute de mâini. El nu este slujit de mâini omeneşti ca şi când ar avea trebuinţă de ceva, El, care dă tuturor viaţa, suflarea şi toate lucrurile.” (Faptele Apostolilor 17; 24-25) Bisericile instituţionale sunt multe dar adevărata Biserică a lui Dumnezeu este una singură. Aceasta este o Biserică invizibilă din punct de vedere instituţional, fără clădiri, fără funcţionari religioşi, fără conturi bancare şi care se află în interiorul Creştinilor născuţi din nou şi care, la rândul lor se află în această Biserică, prin aceea că se află în Cristos şi că toţi, fără excepţie sunt conduşi de acelaşi Spirit, adică de Duhul lui Dumnezeu. Dacă Duhul lui Dumnezeu, care este Unul singur şi una cu Dumnezeu, formând un singur Dumnezeu, împreună cu Tatăl şi cu Fiul, locuieşte în toţi Creştinii născuţi din nou, toţi împreună formează o singură Biserică Spirituală Unică, care este cu totul altceva decât multitudinea de Biserici instituţionale.  
Problema adevărată a Creştinilor Ortodocşi, sau Romano Catolici, Greco Catolici, Protestanţi, Reformaţi, Neo-protestanţi, etc., este renaşterea lor spirituală şi îmbrăcarea lor cu puterea venită de la Dumnezeu. Isus a spus că nimeni nu poate vedea Împărăţia Cerurilor dacă nu se naşte din nou. (Ioan 3; 3) A repetat acest lucru, subliniindu-i în felul acesta importanţa, atunci când a spus că „...dacă nu se naşte cineva din apă şi din Duh, nu poate să intre În Împărăţia lui Dumnezeu.” (Ioan 3; 5) În Ioan 3; cu 6 ni se spune că „Ce născut din carne, este carne şi ce este născut din Duh este Duh.” Creştinii au nevoie să se nască, a doua oară, din Duh, adică din Dumnezeu, căci numai în felul acesta ei pot devenii copii ai Lui. Creştinii Ortodocşi, ca şi toţi ceilalţi Creştini, au această nevoie, dacă cu adevărat ei speră la mântuire, adică la un viitor în Împărăţia Cerurilor. Nu este nevoie să îi întrebe pe preoţii, care o să îi înconjoare cu explicaţii prin care vor dilua la maximum răspunsul, în baza doctrinelor, propriilor lor instituţii bisericeşti. Este de ajuns să citească Biblia, evanghelia după Ioan, la capitolul 3 şi după aceea, dacă vor, pot să îi întrebe şi pe preoţi. Dacă răspunsul primit este că această naştere din nou nu este pentru toată lumea, atunci trebuie să ştie că au fost induşi în eroare, din considerente de politică instituţională.
„Şi iată că voi trimite peste voi făgăduinţa Tatălui Meu; dar rămâneţi în cetate până veţi fi îmbrăcaţi cu putere de sus.” (Luca 24; 49)
Cei care sunt cu adevărat interesaţi de mântuirea celor din jurul lor ar trebui să lase la o parte încercarea de a îi convinge pe alţii că teologia lor este greşită, mai ales că pentru a face teologie comparată este nevoie de foarte multe studii şi ar trebui să invite pe toţi Creştinii să se roage pentru primirea puterii de sus, adică a Darurilor şi roadelor Duhului Sfânt. (Faptele Apostolilor 10; 45) Împărăţia lui Dumnezeu stă în putere şi de aceea le propun confraţilor mei creştini să lase pentru moment teologia empirică, atât de mult practicată de foarte multă lume şi să se ocupe de aspectul de putere, deoarece mai întâi vine legătura personală cu Dumnezeu şi după aceea vin toate celelalte. Adevărata Biserică a lui Cristos este formată din toţi aceia care se află într-o legătură personală cu El, care au fost regeneraţi spiritual, adică născuţi din nou şi al căror nume este înscris în Cartea vieţii, încă înainte de întemeierea lumii. Această Biserică este o realitate spirituală şi nu instituţională şi membrii ei se află într-o unitate perfectă, aşa cu a dorit Isus şi a exprimat în rugăciunea Sa. (Ioan 17; 21-22) Nu este nevoie ca cineva să fie botezat mai întâi în apă la maturitate, sau să iasă dintr-o confesiune creştină şi să intre în alta şi numai după aceea să poată să primească puterea Duhului Sfânt. Aceasta este o învăţătură greşită, concepută pentru a servi o instituţie bisericească, care să promoveze interesele celor care o conduc.
Imaginaţi-vă ce schimbare radicală se va produce în România dacă milioanelor de Creştini Ortodocşi, Romano Catolici, sau Greco Catolici, etc., vor avea deschisă calea către a fi îmbrăcaţi, în mod personal, cu puterea lui Dumnezeu, dacă aceşti Creştini vor beneficia de darurile şi roadele Duhului Sfânt. Nu trebuie decât ca aceşti Creştini să fie chemaţi la o astfel de lucrare şi mulţi vor venii bucuroşi. Nu trebuie ca Bisericile lor instituţionale să se simtă în pericol şi să încerce să oprească această acţiune, deoarece această chemare nu este îndreptată împotriva nici unei Biserici instituţionale, este făcută pentru beneficiul veşnic al oricărui om. Dacă vrem să schimbă ceva fundamental în România, aceasta este modalitatea de a o face, aceasta este calea către Miracol.
    Elemente de detaliu, cu caracter teologic, care ne arată relativitatea oricărei teologii, se găsesc în cartea „Biserica celor născuţi din Spirit şi Bisericile corporatiste – Creştinism spiritual şi religie instituţională,” care se poate descărca liber de pe site-ul www.bisericaspiritualaunică.com

Cine poate să nu mai păcătuiască?


Nici un om pe pământ nu poate să nu mai păcătuiască atâta vreme cât încă este motivat de natura sa umană. De ce? Pentru că fiecare om este păcătos, în ochii lui Dumnezeu, tocmai datorită naturii sale umane. Păcatul locuieşte în noi, în genele noastre, în structura noastră ceea mai profundă. Nu este vorba aici de marile păcate, de infracţiuni, de la care fiinţa umană se poate abţine chiar şi atunci când este dinamizat de natura specific umană. Se poate demonstra fără greşeală că există destule persoane care nu au săvârşit niciodată în viaţa lor, fapte penale grave şi aceasta fără să aibă o credinţă religioasă deosebită, sau chiar fiind necredincioşi.
Mă refer în acest caz, în mod special, nu la păcate vizibile, ci la gândurile ascunse ale omului. Fac referire la răutate, la ipocrizie, la invidie, la lăcomie, la indiferenţă, la egoism etc. Este vorba aici de inima fiecăruia, de omul interior, invizibil, care nu este sesizabil, cu uşurinţă, de la primele aparenţe. Poate că o analiză atentă ar putea scoate la lumină atitudinile, adânc îngropate, în minţile şi inimile fiecăruia, dar astfel de analize presupun un contact personal de lungă durată. Prin urmare toţi oamenii au păcătuit şi sunt lipsiţi de slava lui Dumnezeu. Nici nu se poate întâmpla altfel, atâta vreme cât omul este o fiinţă firească, adică atâta vreme cât o persoană este condusă de firea sa pământească. Nu putem să nu păcătuim atâta vreme cât trăim conduşi de firea noastră pământească. Oricât de mult ne-am strădui, rămânem păcătoşi, până când Dumnezeu, prin Duhul Sfânt, ne naşte din nou. Orice om, care nu este născut din nou, adică regenerat spiritual, va continua să păcătuiască, indiferent de cât de multe ori se va duce la adunări creştine, de cât de mult se va ruga, sau de cât de mult va citi Biblia. Natura noastră umană produce păcatul aşa cum plămânii noştri produc respiraţia.
Avem nevoie de o nouă natură, adică natura lui Dumnezeu. Isus nu ar fi putut să nu păcătuiască, dacă ar fi fost numai om şi nu ar fi fost şi Dumnezeu. Isus suntem noi, fiecare din noi, atunci când trăim în natura Sa divină. Vreau să spun că devenim una cu Isus şi în felul acesta dispar orice bariere între noi şi El. Numai există graniţe, numai există diviziune. Isus este în noi, Isus suntem noi, prin aceea că numai trăim noi singuri în noi, ci Isus trăieşte în noi, cu noi, împreună cu fiecare dintre noi.El este prototipul omului renăscut spiritual, El este Fiul Omului, adică omul care are o dublă natură, divină şi umană, adică o natură umană regenerată. Devenim una cu Isus Cristos, devenim El, prin aceea că devenim ca El. Nu va exista nici o deosebire între noi şi Cristos, în Împărăţia lui Dumnezeu, stabilită pe noul pământ, vom fi una. Vom fi, în mod perfect, una. Suntem deja una cu Cristos, încă pe acest pământ şi în această viaţă, atunci când natura noastră umană şi natura divină, a Lui este una în noi. Ierarhia dintre noi şi Cristos, adică El şeful şi noi subalternii este o invenţie a Bisericilor instituţionale, pentru ca să ne facă să ascultăm de ele, pentru că ele se prezintă, direct, sau indirect, ca fiind înlocuitoarele lui Cristos pe pământ. Este vorba de toate instituţiile bisericeşti şi nu numai de Biserica instituţională Romano Catolică, aşa cum, în mod greşit, sunt prezentate lucrurile, de către confesiunile Protestante, Reformate, Neo-protestante, sau altele.  
Ce este de făcut ca să nu mai păcătuim? Un singur lucru se poate face şi anume să ne debarasăm de firea noastră pământească, adică de motorul instinctual, care dinamizează natura noastră umană. Oricât de mult ne-am lupta în natura noastră umană, ne regenerată spiritual, să nu mai păcătuim, nu o să reuşim până la capăt. De ce nu ni se explică acest lucru de către Bisericile instituţionale, de care aparţinem? Deoarece ele nu au nici un interes să facă acest lucru. Numai un om păcătos vine mereu şi mereu la adunările creştine, mereu şi mereu, pentru a cere iertare lui Dumnezeu. Bisericile instituţionale obţin astfel o autoritate asupra noastră bazată pe imperfecţiunea noastră, tocmai ele care numai perfecte nu se poate spune că sunt. Ce s-ar face ele fără participarea noastră la activităţile lor? Ni se inoculează ideea că  noi cei păcătoşi avem nevoie de instituţiile bisericeşti ca să ne înveţe cum să nu mai fim păcătoşi. Ni se dă de înţeles că avem tot timpul nevoie de ele, căci ele sunt un îndrumător spiritual, care ne ţine pe linia corectă. Nu este aşa, dar aşa suntem învăţaţi să credem. În realitate, avem nevoie de Cristos, deoarece numai El regenerează natura noastră, în care se manifestă păcatul.
Numai că instituţiile bisericeşti nu ne învaţă ce trebuie să facem ca să nu mai fim păcătoşi, ele ne învaţă doar să facem apel mereu şi mereu la ele. Pentru a nu mai fi păcătoşi trebuie să fim născuţi din nou, să ne schimbăm natura umană, să trăim conduşi de Duhul Sfânt, nu de natura noastră pământească. Nici un om, care nu a parcurs o astfel de experienţă, nu poate să nu păcătuiască, oricât de mult s-ar strădui, dar orice om regenerat spiritual va tinde şi va reuşi să trăiască fără păcate. Personal, sunt convins că se poate trăi fără a săvârşi păcate dar pentru aceasta este necesară o motivare puternică, care vine din spiritul nostru regenerat, nu din instinctele noastre naturale. (Galateni 5; 16-17)
În zadar tună şi fulgeră liderii religioşi împotriva păcatelor, dacă nu sunt capabili să explice cum funcţionează sfinţenia. Nu mai păcătuiţi şi atât, nu este suficient. Mai întâi ar trebui să se explice nevoia naşterii din nou şi apoi sfinţenia vine în mod necesar. Dar instituţiile bisericeşti nu au nevoie de sfinţi, au nevoie de păcătoşi, de oameni care să se simtă mereu vinovaţi, care deci să revină mereu la Biserica instituţională de care aparţin şi care să se cutremure la orice vorbă şi la orice ameninţare venită din partea liderilor religioşi. Cei care nu mai păcătuiesc, care au înţeles sfinţenia, devin liberi, autonomi, independenţi, incomozi pentru Bisericile instituţionale, deoarece spun lucrurilor pe nume. Cum ar putea un lider religios să rămână lider dacă cei pe care îi conduce ar fi persoane mai spirituale decât el, sau decât ea? Ce nevoie ar mai avea, aceia care au devenit liberi, de conducere, de dirijare din partea preoţilor, pastorilor, sau altor funcţionari religioşi? Nu mai au nevoie de lideri religioşi, au nevoie de o singură Persoană, de Isus Cristos, care de fapt nici nu este un lider, este un prieten, un frate, un sprijin. Vă invit să vizitaţi situl www.bisericaspiritualaunica.com

Textul de bază pentru botezul în apă la maturitate


Evanghelia după Marcu se termină în textele cele mai apropiate de original, în primele manuscrise, la cap 16 cu versetul 8 şi versetele de la 9-20, care conţin celebrul fundament al tuturor confesiunilor Neo-protestante, adică versetul de la cap. 16 cu 16, este o adăugire ulterioară ne autentică.
„Cine va crede şi se va boteza, va fi mântuit; dar cine nu va crede, va fi osândit.” (Marcu 16; 16) Credinţa este un dar a lui Dumnezeu, deci nu poate fi osândit decât acela care a primit acest dar şi l-a refuzat. Cei care nu au primit darul credinţei nu au cum să creadă din natura lor umană, deoarece pentru oamenii fireşti propovăduirea crucii este o nebunie. (1 Corinteni 1; 21-23)
Marea majoritate a cercetătorilor N.T. susţin cu dovezi clare faptul că evanghelia lui Marcu se sfârşeşte la capitolul 16 cu versetul 8. Versetele 9-20 reprezintă adausuri ulterioare şi acest lucru se poate observa din faptul că cele mai vechi manuscrise ale evangheliei după Marcu nu conţin textul de la cap. 16 versetele 9-20. Cu toate acestea cultele Neo-protestante, susţin cu tărie că numai botezul în apă la maturitate este cel valabil şi aceasta în baza versetelor 15 şi 16, din capitolul 16. Aceste confesiuni creştine îşi formulează crezul lor principal în baza unor texte apocrife, adică în baza unor adausuri târzii la evanghelia lui Marcu. Aceste texte nu au aparţinut de la început de evanghelia după Marcu şi reprezintă o libertate pe care şi-au luat-o copiştii care au transcris N.T. de a-i interpreta şi completa textele. Prin urmare teza fundamentală pe care se bazează toate confesiunile Neo-protestante, adică, de exemplu, Baptiştii, Penticostalii, Evangheliştii, Adventiştii etc. nu se întemeiază pe textul original al Bibliei, aşa cum apare în cele mai vechi copii ale sale, având în vedere că toate originalele s-au pierdut, ci se bazează pe compilări ulterioare. 
Acest fenomen reprezintă o dovadă clară asupra modului cum funcţionează fanatismul religios şi intoleranţa Bisericilor instituţionale. Mai putem observa, în baza acestei stări de fapt, cât de periculoasă este ignoranţa şi intoleranţa religioasă. Mulţi Neo-protestanţi consideră pe membrii unor confesiuni creştine, care practică botezul în apă al copiilor, că sunt adevăraţi păgâni, ca sunt nişte fiinţe damnate, deoarece aceştia nu sunt botezaţi în apă la maturitate şi aceasta pe baza unor adăugiri ulteriore, ne originale, la textul de bază al evangheliei după Marcu. Atitudinea lor este falsă şi manipularea pe care o practică este condamnabilă. Liderii acestor Biserici instituţionale Neo-protestante fie că nu sunt informaţi asupra acestui aspect, fie că deşi sunt informaţi, ascund aceste lucruri de enoriaşii lor, pentru a îi putea menţine sub influenţa instituţiilor lor bisericeşti. Oamenii sunt pur şi simplu înşelaţi, prin omisiune, adică nu li se explică că textul pe care se bazează ei, privitor la botezul în apă, pur şi simplu nu a existat de la început, în evanghelia lui Marcu şi că nişte scribi care au copiat textele din această evanghelie, au adăugat versetele de la 9 la 20, deoarece sfârşitul evangheliei li se părea prea brusc, sau din alte motive.

Friday 4 January 2013

Este mai ferice să dai decât să primeşti


 Gabriel Baicu


Ce fel de Dumnezeu avem? Este unul care consideră că „a da” este mai mulţumitor decât a primi. (Faptele Apostolilor 20: 35) De aici se pot trage o multitudine de concluzii. În primul rând, imaginea conform căreia Dumnezeu este un stăpân absolut, care solicită de la noi o ascultare oarbă, se dovedeşte, o dată în plus, a fi una falsă. Dumnezeu nu aşteaptă de la noi să îi dăm nimic, ci doreşte ca El să ne dea nouă comorile sale de înţelepciune şi cunoaştere. Dumnezeu are nevoie de persoane care ştiu să primească şi care apreciază ceea ce primesc. Tatăl Ceresc nu este o Persoană egoistă care aşteaptă de la noi să îi acordăm slavă, laude şi alte forme de recunoaştere, care să îi producă mulţumire de Sine. Asta cred cei mai mulţi oameni că are nevoie Dumnezeu, deoarece asta au nevoie ei personal şi aşa ar proceda ei, dacă ar fi atotputernici. Pentru o mare majoritate de credincioşi Dumnezeu este un fel de extensie a persoanelor lor, o proiecţie a ceea ce îşi imaginează ei că este Dumnezeu. Se întâmplă acest fenomen deoarece ei nu citesc cu atenţie Biblia.
Dumnezeu este caracterizat printr-o infinită generozitate. Tatăl Ceresc nu poate să nu iubească, deoarece El este dragoste, adică natura Sa este dragostea spirituală. (1 Ioan 4: 8) Dumnezeu este mulţumit atunci când poate să dea, când poate să ofere, când poate să ne vadă mulţumiţi şi fericiţi. Nu doreşte să ne transforme în nişte fiinţe speriate, terorizate şi inhibate de teama de a nu face erori. Dorinţa de a nu greşi îi animă pe toţi aceia care doresc sincer să se perfecţioneze, să fie cât mai buni în cea ceea ce fac şi în ceea ce sunt. În Creştinism a fi este prioritar faţă decât a face. Tot ceea ce nu facem dintr-o natură ne renăscută spiritual, adică ne născută din nou, nu porneşte din sursa cea bună. Dacă ajutăm pe cei din jur doar din dorinţa de a fi răsplătiţi de Dumnezeu, pentru faptele bune pe care le facem, aceasta este în primul rând o formă de comerţ. Dăm ceva cu scopul de a primi altceva în schimb. Care este motivaţia corectă pentru „a da?” Motivaţia corectă este dorinţa sinceră de a îi ajuta pe cei din jur, în mod dezinteresat. Desigur că în astfel de momente continuăm să ne gândim la Dumnezeu, nu ca la cel care ne răsplăteşte eforturile, ci la Acela care ne este model. În general, motivaţiile umane nu sunt pure. Undeva, în spatele conştiinţelor noastre, continuăm să ne gândim că Dumnezeu ne va răsplăti pentru gesturile noastre. Adevărata răsplata însă nu sunt bunuri materiale sau un destin pământesc fericit, ci satisfacţia personală pe care ne-o oferă generozitatea noastră, fericirea de „a da.” Aspiraţia spirituală a oricărui credincios Creştin este aceea de a deveni la fel ca şi Dumnezeu, adică de a ajunge la înălţimea staturii plinătăţii lui Cristos. (Efeseni 4: 13) Aceasta presupune ca şi noi să dobândim aceeaşi natură morală ca şi El, adică ca noi să devenim spaţiul de manifestare al dragostei Sale. Nu este absurd deoarece Fiul este ca şi Tatăl şi noi aspirăm să fim ca şi Fiul.
Într-o lume egoistă ca cea în care trăim, în care fiecare se gândeşte în primul rând la sine şi desigur la familia sa, această aspiraţie spirituală creştină, pare a fi o mare utopie. În realitate aşa ceva pare că nu există. Cu toate acestea, nu sunt puţine acele persoane care fac excepţie de la regulă. Iubesc sincer şi la face plăcere să îi ajute pe cei din jurul lor, fără să aştepte nimic în schimb. Aceste persoane experimentează principiul lui Isus, după care este mai mare satisfacţia atunci când dai, decât atunci când primeşti. Suntem imperfecţi în dragostea noastră, dar cu toate acestea l-am înţeles pe Isus când ne spune că se poate găsi mai multă satisfacţie spirituală în „a da,” decât în „a primi.” Un astfel de adevăr nu poate fi acceptat decât în urma unei experimentări personale. Dumnezeu nu este deci o Persoană care ne cere o ascultare oarbă, ascultarea noastră se bazează pe încrederea pe care i-o acordăm. Dumnezeu nu ne cere nimic altceva decât ceea ce suntem dispuşi să îi dăm, din dragoste. Dumnezeu vrea să ne câştige dragostea şi nici de cum nu vrea să ne supună prin frică. Acela care se supune din frică ajunge un sclav fără personalitate, o umbră a stăpânului Său. Existenţa în care ar trebui să răspundem exigenţelor unui stăpân atotputernic, care vede tot şi ne citeşte şi gândurile, dar care nu are dragoste ci doar putere de anihilare şi autoritate, seamănă mai degrabă cu un iad decât cu un rai. De multe ori, instituţiile bisericeşti ne prezintă imaginea unui Dumnezeu care ne cere o supunere totală, necondiţionată, care doreşte să ne transforme în nişte roboţi, în nişte automate de lăudat, care stoarce orice urmă de personalitate din noi şi orice demnitate umană, care ne supune prin ameninţarea cu o pedeapsă veşnică, adică cu pedeapsa la chinurile pregătite pentru noi în iad. Poate fi un astfel de Dumnezeu dragoste? Personal, aş răspunde negativ. Cred sincer că Dumnezeul creştin nu este o astfel de Persoană şi cred aceasta deoarece El găseşte mai multă plăcere în „a da,” decât în „a primi.”
     Bisericile instituţionale îl prezintă pe Dumnezeu ca fiind Stăpânul nostru şi ele se prezintă pe sine ca fiind reprezentantele acestui Stăpân, care reprezentate deci trebuiesc ascultate cu aceeaşi rigoare. Un Dumnezeu care ne cere să renunţăm la personalitate noastră, pentru ca în schimb să ne dea viaţa veşnică, nu este adevăratul Tată Ceresc, ci este imaginea Lui falsificată de instituţiile bisericeşti. Omul preţuieşte anumite valori, printre care libertatea sa, mai presus decât viaţa sa şi viaţa, nici chiar ceea eternă, nu este valoarea supremă pentru om. Valoarea supremă este libertatea şi desigur dragostea este o valoare asemenea ei. Viaţa veşnică este de dorit, dar nu trăită în orice condiţii, ci viaţa veşnică care are un sens personal pentru fiecare individ uman. Un Dumnezeu care nu ne iubeşte, nu are ce ne oferi, viaţa veşnică în sine, nu înseamnă nimic, dacă devenim numai nişte unelte perfecte, nişte supuşi fără dreptul de a ne exprima gândurile şi sentimentele. Totuşi putem să fim siguri că Dumnezeu, spre deosebire de instituţiile bisericeşti, ne iubeşte, deoarece El preferă „să dea,” decât „să primească” şi este gata să jertfească tot, inclusiv viaţa Sa pentru cei pe care îi iubeşte. (Ioan 3; 16)