Monday 17 December 2012

Despre ce asemănare şi ce deosebiri există între Biserica Spirituală Unică şi Biserica Adventistă


Biserica Spirituală Unică este o entitate spirituală şi nu instituţională în timp ce Biserica Adventistă este organizată ca şi o instituţie bisericească, care are o anumită interpretare a Bibliei, care trebuie adoptată, în mod obligatoriu, de membrii ei. Biserica Spirituală Unică, sau Biserica celor născuţi din nou, sau Biserica celor născuţi din Spirit, denumirile sunt echivalente, este formată din toţi membrii născuţi din nou, din toate Bisericile instituţionale, adică din toate confesiunile creştine care se află într-o legătură personală cu Cristos şi care sunt scrişi în cartea vieţii încă de la întemeierea lumii. (Ioan 3; 3,5; Apocalipsa lui Ioan 17; 8)
Biserica Spirituală Unică recunoaşte adevărurile biblice care vorbesc despre faptul că neprihănirea celui credincios se dobândeşte prin credinţa în Cristos şi nu prin faptele Legii. (Romani 3; 21-22; Romani 10; 9; Galateni 2; 16; 3; 1-14; Efeseni 2; 8;) Sabatul zilei a şaptea este o parte centrală din Legea celor zece porunci, dar în Noul Testament toate poruncile se cuprind în una singură. Legea a fost dată poporului evreu pentru ca acesta să se conducă după ea. Dumnezeu a dorit un popor curat, sfânt, iar, în acest sens, Legea îl ghida în direcţia bună. Ca şi evreilor, creştinilor li se cere să aibă o lege şi să se ghideze după ea, ştiind că, împlinind această lege, fac voia lui Dumnezeu. Legea creştinului este legea iubirii. Pavel spune în Epistola către Romani: ”De fapt, să nu preacurveşti, să nu furi, să nu faci nici o mărturisire mincinoasă, să nu pofteşti şi orice altă poruncă mai poate fi, se cuprind în porunca aceasta: să iubeşti pe aproapele tău ca pe tine însuţi.” (Rom. 13:9). La fel spune şi în Epistola către Galateni: „Toată legea se cuprinde într-o singură poruncă: să iubeşti pe aproapele tău ca pe tine însuţi.” (Gal. 5:14). Legea iubirii, după Cristos, este scrisă în inima noastră de către Duhul. (Romani 5; 5) Cultivând dragostea de celălalt, urmărind aşadar o poruncă, una singură, cea a iubirii, Creştinul împlineşte prescripţiile Legii morale.
În ceea ce priveşte respectarea Sabatului zilei a şaptea, acesta nu mai trebuie înţeles şi aplicat literal, aşa cum era cazul în Vechiul Testament, deoarece în Noul Testament acesta are un sens transfigurat. Cu alte cuvinte, Cristos este împlinirea Legii şi acela care crede în El a împlinit şi Sabatul în sensul că a dobândit odihna pe care Sabatul o prefigura.
„Pe când noi, fiindcă am crezut, intrăm în <<odihna,>> despre care a vorbit El când a zis: <<Am jurat în mânia Mea, că nu vor intra în odihna Mea!>> Măcar că lucrările Lui fuseseră isprăvite încă de la întemeierea lumii. Căci într-un loc a vorbit astfel despre ziua a şaptea: <<Dumnezeu s-a odihnit în ziua a şaptea de toate lucrările Lui.>> Şi aici este zis iarăş: <<Nu vor intra în odihna mea!>> ...Rămâne dar o odihnă ca cea de Sabat pentru poporul lui Dumnezeu. Fiindcă cine intră în odihna Lui, se odihneşte şi el de lucrările lui, cum s-a odihnit Dumnezeu de lucrările Sale.” (Evrei 4; 3-5; 9-10) Întrebare: credem în toată Biblia sau ne alegem numai ceea ce dorim pentru a ne forma o doctrină. Nici o doctrină nu mântuie pe nimeni. Pe de altă parte, Isus ne-a spus că dacă un om nu se naşte din nou nu poate vedea Împărăţia lui Dumnezeu. (Ioan 3; 3) Naşterea din nou însemnă şi naşterea, fiecărui Creştin în parte, din apă şi din Duh. (Ioan 3; 5) „Ce este născut din carne, este carne şi ce este născut din Duh este Duh.” (Ioan 3; 6) Ce suntem noi carne sau Duh? Ar fi bine să ne punem fiecare întrebarea. 
Biserica Spirituală Unică înţelege textul din Apocalipsa lui Ioan 14; 12 în sensul că poruncile lui Dumnezeu sunt cele pe care El le-a dat prin Isus şi nu altele. Poruncile date prin Moise rămân valabile dar în înţelesul pe care îl dă Isus, acestor porunci. (Matei 22; 34-40) Dragostea de Dumnezeu şi de aproapele sunt poruncile pe care Dumnezeu le-a dat prin Isus. În aceste două porunci se cuprinde toată Legea şi Prorocii. Dacă Sabatul are un rol atât de central în Noul Testament de ce nu l-a amintit Isus, în răspunsul Său? Pentru că nu are un rol central, aşa cum susţin Adventiştii de ziua a şaptea. Isus a spus că El este Domn şi al Sabatului. (Marcu 2; 28)
Ceea ce are asemănător Biserica Spirituală Unică şi Biserica instituţională Adventistă este faptul că amândouă recunosc că, în vremea sfârşitului, Bisericile instituţionale reunite, într-o anumită formă organizatorică, constituie fiara, care îi va persecuta pe sfinţii lui Dumnezeu. Nu pe Creştinii care ţin Sabatul, ci pe toţi Creştinii care nu vor ieşii din mijlocul Bisericilor instituţionale şi care nu vor respecta astfel solia îngerului care ne cere să ieşim din Babilonul spiritual (Apocalipsa 18; 4) Semnul fiarei va fi în interiorul tuturor clădirilor Bisericilor instituţionale reunite şi cine va intra în ele, va fi obligat să se închine fiarei. Probabil va fi obligat să se închine în faţa portretului unui conducător religios suprem, la fel cum unii se închină în faţa unei icoane. Acest portret al conducătorului religios va fi prezent în toate clădirile Bisericilor instituţionale aşa cum de exemplu în unele birouri oficiale se găseşte portretul preşedintelui ţării respective. Cine nu va aparţine de nici o Biserică instituţională şi nu va frecventa adunările acestor biserici va fi aspru persecutat şi probabil condamnat la moarte de tribunale speciale. Ce înseamnă că semnul va fi „pe mână” şi „pe frunte?” „Pe mână” înseamnă că nimeni nu va putea muncii, cumpăra sau face nici un fel de activităţi sociale dacă nu va putea demonstra că este membru al unei Biserici instituţionale, cu o legitimaţie sau pe baza unui cip, care se va implanta, tuturor membrilor bisericilor instituţionale reunite. „Pe frunte” înseamnă legătura psihologica, mentală, între membrii Bisericilor instituţionale şi instituţiile bisericeşti respective. Toate lumea, fără excepţie va trebui să devină membru al unei Biserici instituţionale şi să participe la adunările acestora. Chiar şi ateii vor trebui să se supună unei astfel de cerinţe. Membrii Bisericii Spirituale Unice vor ieşii din acest Babilon spiritual, nu vor face parte din nici o Biserică instituţională şi mulţi dintre ei, dacă nu toţi vor suferi martiriul.

Mântuirea vine prin credinţă şi nu prin momentul botezului în apă


În viziunea mea, ambele forme de botez în apă, adică atât botezul în apă al copiilor cât şi botezul în apă al maturilor este în egală măsură valabil. Ceea ce susţin eu, în baza Bibliei, este că momentul la care se înfăptuieşte botezul în apă nu are nici un fel de importanţă din punctul de vedere al mântuirii. Fie că suntem botezaţi ca şi copilaşi, fie că suntem botezaţi la maturitate avem, în egală măsură şansa de a fi mântuiţi. Nu aceasta face deosebirea între Creştini, ci naşterea din nou. Cu nici un chip nu vom vedea Împărăţia lui Dumnezeu, dacă nu vom fi născuţi din nou. (Ioan 3; 3,5)
Am prezentat nenumărate argumente, bazate pe Biblie, pentru care consider că şi botezul în apă al copiilor, ca şi cel al maturilor, are susţinere biblică. Toate aceste argumente se găsesc în cartea „Biserica celor născuţi din Spirit şi Bisericile corporatiste–Creştinism spiritual şi religie instituţională,” care se află pe situl www.bisericaspiritualaunica.com  Pentru problema botezului în apă a se vedea cap. 10. Din păcate problema botezului în apă a divizat foarte mult Creştinismul, cu toate că aceasta nu este, nici pe departe, o problemă atât de importantă încât să merite un astfel de statut. O problemă cu mult mai importantă este aceea a botezului cu Duhul Sfânt deoarece botezul acesta nu poate fi îndeplinit decât de Dumnezeu. (Ioan 16; 5-15; Faptele Apostolilor 2; 1-21; 10; 45-48) Nici un om de pe pământ nu poate boteza un alt om cu Duhul Sfânt atunci când doreşte el sau ea. În unele Biserici instituţionale se foloseşte aplicarea unui simbol, în legătură cu botezul cu Duhul Sfânt, ritual care nu înseamnă botezul efectiv al celui în cauză ci doar reprezentarea acestui botez, în mod simbolic. De exemplu, Mirungerea aplicată noului născut care este botezat în apă. Efectuarea botezului în apă o pot face, în mod eficient şi valabil, oamenii, spre deosebire de botezul cu Duhul Sfânt, pe care Dumnezeu îl dă acelora pe care îi consideră pregătiţi. Dovada botezului cu Duhul Sfânt este existenţa roadelor şi a darurilor, de care face vorbire Biblia, în fiinţa celui credincios. (Galateni 5; 22-26; 1 Corinteni 12; 1-11) Botezul cu Duhul Sfânt este un eveniment şi este parte a unui proces mai vast, de transformare interioară a fiinţei umane, care se numeşte naşterea din nou. (Ioan 3; 3,5) Botezul în apă este de asemenea un eveniment în cadrul aceluiaşi proces; cap. 10 din carte. Atât Botezul cu Duhul Sfânt, ca şi naşterea din nou, care vin ambele de la Dumnezeu direct, sunt cu mult mai importante pentru Creştini, decât momentul botezului în apă şi cu mult mai puţin luate în considerare. Este vorba de o strategie prin care atenţia credincioşilor creştini este atrasă şi absorbită într-o direcţie greşită, strategie de care se fac responsabile Bisericile instituţionale. Cu alte cuvinte, de multe ori interesele instituţiilor bisericeşti sunt puse înaintea interesului mântuirii oamenilor, motiv pentru care se risipesc energii importante şi se distrage atenţia celor credincioşi de la adevăratele probleme ale credinţei creştine. În felul acesta mântuirea multor Creştini este pusă în pericol. De fapt toate diviziunile şi neînţelegerile doctrinale din zona Creştinismului au ca efect o subminare a intereselor spirituale a celor credincioşi. Aceste diviziuni şi neînţelegeri doctrinale sunt de cele mai multe ori artificiale şi sunt întreţinute în mod deliberat. Bisericile instituţionale pentru a îşi justifica existenţa au nevoie de aceste diviziuni.            
Mai susţin de asemenea că rebotezarea, adică botezul la maturitate al celor care au fost botezaţi ca şi copilaşi nu are temei biblic. Nu afirm că botezul la maturitate nu are temei biblic, ci afirm că botezarea în apă a unei persoane, de două ori, nu are temei biblic. Există un singur botez, nu două şi cei care sunt botezaţi la maturitate se supun acestei repetări a botezului pentru că în felul acesta devin membrii al unei alte confesiuni decât a aceleia din care au plecat. Confesiunile de primire îşi măresc numărul de membrii, puterea şi influenţa lor, dar aceasta nu schimbă cu nimic soarta celor rebotezaţi. De ce nu sunt primiţi în noua confesiune creştină, fără a fi rebotezaţi? Deoarece în felul acesta ei sunt legaţi, în mod permanent, de o altă Biserică instituţională, decât ceea de unde provin şi le este mai greu să se întoarcă la confesiunea creştină de unde au plecat. De ce nu sunt învăţaţi toţi oameni adevărurile de bază ale Creştinismului, fără să îi purtăm dintr-o instituţie bisericească în alta? Pentru că este interesul anumitor instituţii bisericeşti să se înmulţească tot mai mult. Numai că în scopul de a prospera şi prolifera acestea au o strategie de dezinformare şi de manipulare. Îi învaţă pe oameni că dacă nu se vor boteza la maturitate, botezul care s-a efectuat asupra lor nu este valabil. Numai că această afirmaţie nu are susţinere biblică este chiar contrară învăţăturilor Bibliei.
Credinţa vine în două feluri:
1)                Prin auzire sau prin citire. (Romani 10; 17) Pe vremea apostolului Pavel citirea era o activitate foarte rară deoarece nu existau mijloace rapide de multiplicare a cărţilor. Din acest motiv el a făcut referire numai la auzire. Să nu simplificăm lucrurile, în mod exagerat. În momentul auzirii evangheliei, nu este doar mintea noastră care decide şi hotărăşte asupra celor auzite, ci intervine Duhul lui Dumnezeu care dăruieşte această credinţă prin influenţa pe care o exercită asupra fiinţelor noastre.
2)                Prin experienţă directă cu Dumnezeu. Aceasta pot fi o modalitate de dobândire a credinţei prin văz sau prin percepţie extrasenzorială, adică direct în conştiinţă.
Pentru cel de al doilea caz avem următoarele exemple:
a)  Toate cazurile în care, în timpul vieţii lui Isus pe pământ oamenii au crezut în El, în urma minunilor pe care El le-a făcut şi la care acele persoane au asistat, atunci când minunile nu erau însoţite şi de predicare. Credinţa a venit în acele cazuri prin vedere, dar în acelaşi timp prin convingerea interioară pe care Dumnezeu o dă oamenilor.
b)      Cazul sutaşului şi al celor ce păzeau pe Isus, împreună cu el, cu ocazia răstignirii. (Matei 27; 54) Nu este clar dacă ei au auzit sau nu pe Isus înainte de a se întâmpla evenimentul răstignirii, dar mărturisirea de credinţă au făcut-o cu ocazia acelui eveniment. „Cu adevărat, acesta a fost Fiul lui Dumnezeu!” Credinţa a venit tot în urma vederii şi perceperii cu toate simţurile a ceea ce s-a întâmplat şi nu în urma auzirii predicării evangheliei.
c)      Vindecarea ologului din naştere. Acesta nu se putea mişca şi merge în locurile unde se predica evanghelia dar a fost vindecat pe baza credinţei pe care o avea în Dumnezeu. (Faptele Apostolilor 3; 16)
d)     Cazul lui apostolului Pavel. „Pe drum, când s-a apropiat de Damasc, de odată a strălucit o lumină din cer în jurul lui. El a căzut la pământ şi a auzit un glas care îi zicea <<Saule, Saule, pentru ce Mă prigoneşti?” (Faptele apostolilor 9; 4)
e)      Cazul tuturor acelora care au primit credinţa în urma unei minuni pe care Dumnezeu a făcut-o în viaţa lor.
f)       Cazul copiilor, care au o credinţă în Dumnezeu înnăscută nu moştenită, prin aceea că omul fiind creat după chipul şi asemănarea lui Dumnezeu, copii mici, reflectă mai bine imaginea lui Dumnezeu, care nu a fost, în mod esenţial, acoperită de păcat, în cazul lor. Chiar dacă cei care susţin existenţa păcatului original afirmă că şi copiii sunt afectaţi de păcat, totuşi Isus i-a dat pe copiii ca exemplu de credinţă, de încredere. (Matei 19; 13-15) Aşa cum copii se încred în părinţii lor, tot astfel noi trebuie să ne încredem în Dumnezeu. Se încred copiii numai în părinţii lor sau se încred şi în Dumnezeu? Copiii se încred în toţi aceia care le transmit dragoste şi Isus ne-a arăta că Dumnezeu îi iubeşte pe copii.
Credinţa este un dar a lui Dumnezeu, nu este meritul nostru dacă suntem credincioşi. (1 Corinteni 12;) Evident că Isus nu a botezat copiii, dar El nu a botezat nici maturii şi nici nu putea boteza pe nimeni în apă deoarece botezul în apă reprezintă, în mod simbolic, moartea noastră împreună cu Cristos şi dobândirea vieţii veşnice, ca urmare a învierii Lui. (Romani 6; 10) Cum putea Isus boteza în apă pe cineva atâta vreme cât El încă nu murise pe cruce?
Credinţa vine prin auzire, dar nu numai prin auzire. Mulţi reprezentanţi ai Bisericilor instituţionale  Neo-protestante susţin sus şi tare despre credinţă că ea vine numai prin auzire şi astfel ei exclud, datorită acestui fapt, posibilitatea pentru copilaşi de a avea credinţă. Deoarece ei nu au credinţă, atunci cânt sunt botezaţi în apă, aceştia susţin că botezul în apă asupra copilaşilor nu este valabil.
Pe scurt teza mea că botezul copiilor este la fel de valabil ca şi cel al maturilor se fundamentează pe trei argumente.
1)      Copii au o formă specifică de credinţă.
2)      Credinţa noastră noi ne-am manifestat-o încă înainte de întemeierea lumii, prin aceea că încă dinainte noi am sperat în Cristos.
„În El am fost făcuţi şi moştenitori, fiind rânduiţi mai dinainte, după hotărârea Aceluia, care face toate după sfatul voiei Sale, ca să slujim de laudă slavei Sale, noi, care mai dinainte am slujit în Cristos.” (Efeseni 1; 12) A se vedea de asemenea tot capitolul 1 din Efeseni.
Credinţa noastră de astăzi este o reflectare a faptului că am nădăjduit în Cristos mai dinainte. Această nădejde a noastră manifestată înainte de a ne naşte pe pământ este confirmată de credinţa pe care o dobândim atunci când auzim despre Isus. În fond, nădejdea noastră, manifestată înainte de a ne naşte, adică atunci când eram în proiectul lui Dumnezeu, poate fi luată ca o bază clară a credinţei noastre deoarece aceia care au nădăjduit aceia au şi crezut. Dacă sunt unii care au nădăjduit în Cristos înainte de a se naşte, atunci când sunt botezaţi ca şi copii mici, botezul acesta este o confirmare a nădejdii lor iniţiale. Atunci când auzim cuvântul adevărului, atunci credem în Cristos. (Efeseni 1; 13) De fapt credinţa aceasta este o repetare a nădejdii noastre iniţiale. Noi am nădăjduit înainte de întemeierea lumii în Cristos, înseamnă, folosind un alt cuvânt, că noi am sperat dinainte în El, adică am crezut în Cristos dinainte de întemeierea lumii. Nu puteam să sperăm în El fără să credem în El. Cu alte cuvinte, credinţa noastră există încă înainte de a ne naşte, de ce atunci nu putem să fim botezaţi, în baza acestei credinţe, ca şi copii mici? Nu ştim care persoană a sperat şi care nu a sperat în Cristos înainte de întemeierea lumii? Dintre toţi copii botezaţi, cei care au sperat, dinainte de întemeierea lumii în Cristos, vor confirma prin viaţa lor credinţa lor iniţială şi ceilalţi nu vor face acest lucru. A se vedea în legătură cu acest subiect şi Romani 8; 28-30 şi Apocalipsa lui Ioan 17; 8
3) Chiar dacă nu au făcut o manifestare de credinţă explicită, o luare la cunoştinţă expresă cei care au fost botezaţi ca şi copii confirmă sau infirmă prin viaţa lor botezul care s-a efectuat asupra lor când erau copilaşi. O dezvoltare a acestei teme se află pe situl www.bisericaspiritualaunica.com  Nu doresc să susţin că numai botezul în apă al copiilor este cel corect şi nu şi cel al maturilor, dar doresc să arăt că există temeiuri biblice pentru a recunoaşte şi botezul copiilor mici ca fiind valabil. Între cele două nu există sau, sau, ci există şi, şi. Nu există temeiuri să susţinem că botezul copiilor mici este împotriva învăţăturilor Bibliei, că este inacceptabil.
Dacă nu recunoaştem valabilitatea botezului în apă al copiilor mici atunci înseamnă că, din punctul nostru de vedere, zeci de milioane de Creştini sunt condamnaţi la moarte veşnică. Lucrul acesta este absurd şi nu este deloc în spiritul Bibliei. Numai noi, care suntem botezaţi la maturitate vom fi mântuiţi? Cum rămâne atunci cu credinţa în Isus, nu are ea nici o putere, este anulată de momentul botezului? Cine poate accepta asemenea aberaţii? Bisericile instituţionale, chiar dacă nu afirmă aceste lucruri direct, le sugerează şi le lasă să circule ne oficial. Să admitem că ambele botezuri în apă sunt echivalente, teza mea, este vreunul dintre ele preferabil în sensul că prezintă avantaje. După părerea mea, ambele modalităţi de botez în apă prezintă avantaje şi dezavantaje şi de aceea rămâne ca fiecare credincios în parte, sau familie de credincioşi, să hotărască dacă vor pentru copii lor să fie botezaţi când sunt mici sau când ajung la maturitate. Aceia care se luptă şi se zbat să demonstreze că numai botezul în apă la maturitate este cel valabil, de cele mai multe ori, nu sunt conştienţi de consecinţele luării lor de atitudine sau demonstrează nepăsare faţă de destinul veşnic al tuturor Creştinilor care au fost botezaţi când erau copii.
Punctul meu de vedere este următorul: dacă un copil a fost botezat în apă când era mic numai trebuie rebotezat la maturitate deoarece în conformitate cu Biblie există un singur botez în apă, nu mai multe.
„Este un singur Domn, o singură credinţă, un singur botez.” (Efeseni 4; 5)
Tot apostolul Pavel ne spune că: „Este un singur trup, un singur Duh, după cum şi voi aţi fost chemaţi la o singură nădejde a chemării voastre.” (Efeseni 4; 4)
De asemenea ni se spune că:
„Este un singur Dumnezeu şi Tată al tuturor, care este mai pe sus de toţi, care lucrează prin toţi şi care este în toţi.” (Efeseni 4; 6)
Prin urmare, acel singur trup este adevărata Biserică a lui Dumnezeu. Există un singur Dumnezeu şi o singură Biserică, nu mai multe. Multitudinea de Biserici instituţionale sunt divizate între ele şi îi ţin legaţi pe Creştini de ele, separându-i unii de alţii şi câteodată separându-i şi de Tatăl Ceresc. Cum îi separă de Dumnezeu pe credincioşi? Prin aceea că îi inoculează cu doctrinele lor în loc să îi înveţe că Isus i-a învăţat pe oameni unitatea, nu dezbinarea. (Ioan 17; 21)
Determinant pentru mântuire nu este momentul botezului în apă, ci naşterea din nou, fără de care nimeni nu poate intra în Împărăţia Cerurilor. Nu trebuie să ne preocupe intrarea într-o instituţie bisericească sau alta, ci trebuie să ne preocupe intrarea în Împărăţia lui Dumnezeu. Acesta este mesajul meu principal, adică să dăm la o parte lucrurile care nu sunt esenţiale şi care ne despart pentru ca în schimb să ne ocupăm de aspectele cu adevărat importante ale salvării noastre, adică botezul cu Duhul Sfânt şi naşterea din nou, a fiecărui credincios în parte. Să folosim experienţa pe care o au, cei botezaţi cu Duhul Sfânt şi să o generalizăm la toate confesiunile creştine, fără a mai pune asupra celor credincioşi nici un fel de jug în plus, fără a le cere să se boteze încă o dată la maturitate, deoarece nu este necesar, conform Bibliei. Trebuie să avem Ortodoxi botezaţi cu Duhul Sfânt şi născuţi din nou, Romano Catolici, Greco Catolici, Protestanţi, Reformaţi etc., aflaţi în această situaţie. Aceasta va fi o adevărată reformă a Creştinismului, de care este atât de multă nevoie. Toate detaliile le găsiţi pe situl www.bisericaspiritualaunica.com şi în carte.

Mântuirea prin credinţă şi dragoste

 Gabriel Baicu

Isus a murit pentru noi pe cruce. Ce înseamnă aceasta? El s-a sacrificat în locul nostru şi în beneficiul nostru, de bună voie, pentru...... Pentru ce? Aceasta este marea întrebare, ce dobândim în urma sacrificiului său. Dobândim o îndreptăţire, un har, care nu este condiţionat de credinţa noastră, dar care devine eficient pentru noi atunci când credem în acest har. Din acest punct de vedere harul este universal în sensul că acesta este valabil pentru toţi cei care au crezut, cred sau vor crede în Dumnezeu.    „Fiindcă atât de mult a iubit Dumnezeu lumea, că a dat pe singurul Lui Fiu, pentru ca oricine crede în El, să nu piară, ci să aibă viaţă veşnică.” (Ioan 3; 16) Cu alte cuvinte, prin credinţă avem acces la Dumnezeu, un acces complet liber şi garantat. Acest acces însă nu înseamnă automat că toţi cei care îl au se şi folosesc corect de el. Darul fără plată a lui Dumnezeu nu depinde de credinţa noastră. (2 Timotei 2; 13) Când avem credinţă personală în Dumnezeu acest dar ne conferă avantajul că suntem primiţi de Dumnezeu, căci fără moartea lui Isus păcatele noastre ne-ar fi despărţit de El, în mod iremediabil. Cu toate aceste, s-ar putea ca acest acces să nu ne folosească la nimic, dacă credinţa noastră nu este urmată de naşterea din Dumnezeu. Cât trăim beneficiem de harul lui Dumnezeu, datorită morţii lui Cristos, dar acest lucru nu este suficient pentru mântuire. Credinţa fără fapte este moartă, ne spune apostolul Iacov, dar eu aş face precizarea că de fapt credinţa fără dragoste este moartă.
Suntem socotiţi neprihăniţi, fără plată, prin harul Său, prin răscumpărarea care este în Cristos Isus. (Romani 3; 24) Dacă suntem socotiţi neprihăniţi, mai are vreun rost să şi fim, în mod practic, efectiv neprihăniţi, dacă oricum, ori ce am face, prin credinţă suntem socotiţi neprihăniţi? Nu este de ajuns că avem credinţă şi deci nimic altceva nu mai trebuie?  Nu este de ajuns, este o capcană, dacă suntem învăţaţi astfel şi în ea ne duc multe doctrine ale Bisericilor instituţionale. Suntem socotiţi neprihăniţi, cu scopul de a ajunge neprihăniţi şi nu cu scopul de a continua să păcătuim. (Efeseni 1; 4)  Suntem socotiţi neprihăniţi tocmai pentru a nu fi descurajaţi de sarcina de a ajunge neprihăniţi, care stă în faţa noastră. Suntem socotiţi neprihăniţi ca să putem fi iertaţi ori de câte ori greşim fără voia noastră. Suntem socotiţi neprihăniţi pentru că la om mântuirea este cu neputinţă. (Marcu 10; 27) A fi socotit neprihănit nu este totuna cu a fi neprihănit. După 18 ani cetăţenii unei anumite ţări sunt socotiţi maturi, dar aceasta nu înseamnă că şi sunt, în realitate, cu toţii maturi. Îndreptăţirea vine prin credinţă şi doar prin credinţă dar mântuirea vine doar pentru aceia care sunt născuţi din nou. Putem să fim consideraţi neprihăniţi dar dacă nu suntem născuţi din nou nu vom vedea Împărăţia lui Dumnezeu şi desigur nu vom intra în ea. (Ioan 3; 3,5) Lucrul acesta este atât de important şi de sigur încât Isus l-a subliniat, repetându-l de două ori. Credinţa este suficientă pentru îndreptăţire, dar nu este suficientă pentru mântuire. Dacă credinţa noastră personală ar fi suficientă pentru mântuire aceasta înseamnă că mântuirea este cu putinţă la oameni şi încă uşor de dobândit şi că Isus nu a avut dreptate să susţină contrariul. Numai că Isus a avut dreptate deoarece naşterea din nou o face Dumnezeu, în fiinţa noastră şi credinţa noastră lipsită de această naştere din nou, este deficitară, în raport cu mântuirea. Nu ne putem mântui singuri, prin credinţa noastră, ci Dumnezeu ne mântuieşte, atunci când devenim copii ai Lui, în sensul că suntem născuţi din El. Prin urmare, naşterea din nou nu stă doar în puterea omului, ci este lucrarea lui Dumnezeu. Sub acest aspect mântuirea este cu neputinţă la oameni. Dacă nu vom ajunge neprihăniţi, în urma naşterii din nou, faptul că suntem socotiţi neprihăniţi nu ne foloseşte la nimic. Cu alte cuvinte, dacă crucea noastră nu însoţeşte crucea lui Cristos rămânem doar cu posibilitatea de a fi mântuiţi, dar niciodată actualizată. În acest caz, nu vom intra în Împărăţia lui Dumnezeu.
Apostolul Pavel ne informează că putem avea credinţă cât să mutăm şi munţii din loc şi totuşi să nu fim mântuiţi. Tot Pavel ne spune că cel care nu are dragoste nu este nimic. (1 Corinteni 13; 2) Credinţa în sine nu este suficientă pentru mântuire şi apostolul Iacov ne spune că şi dracii cred şi se înfioră. (Iacov 2; 19) Ce fel de credinţă avem noi, credinţa dracilor sau credinţa lui Isus. (Apocalipsa 14; 12) Acestea din urmă sunt cele două forme posibile de credinţă. Mântuirea vine doar prin credinţa lui Isus. Ce deosebeşte această credinţă de credinţa dracilor? Tocmai crucea face deosebirea. Isus a murit pe cruce nu doar pentru ca să ia păcatele noastre asupra Lui, dar şi ca să ne arate ce fel de dragoste are Tatăl pentru noi şi ce fel de dragoste trebuie să avem unii pentru alţii. (Ioan 13; 34-35; Ioan 15; 13) Îndreptăţirea noastră în faţa lui Dumnezeu, vine ne greşit din credinţa noastră şi Luther a avut deplină dreptate în această privinţă. Pentru aceasta nu trebuie să facem nimic decât să credem. Atunci când credem că suntem îndreptăţiţi în faţa lui Dumnezeu, am şi dobândit, fără nici un adaos, această îndreptăţire deoarece şi pentru aceasta a murit Cristos. Cu toate acestea, îndreptăţirea noastră în faţa lui Dumnezeu nu duce, în mod automat, la salvarea noastră, mai este nevoie de ceva şi anume de naşterea din nou. Această naştere din nou nu este tot una cu îndreptăţirea care vine prin credinţă, ci presupune o schimbare profundă a caracterelor noastre. Ce naşte din carne este carne şi ce naşte din Duh este Duh. (Ioan 3; 6) Cine nu are Duhul lui Cristos nu este al Lui. (Romani 8; 9) Schimbarea caracterului este în practică realizată prin dragostea de natură divină, care ne este turnată în inimi prin Duhul Sfânt. (Romani 5; 5) Ca un exemplu, ar fi transformarea profundă a felului nostru de a fi atunci când suntem îndrăgostiţi. Creştinismul înseamnă să fim nişte veşnic îndrăgostiţi, dar nu în mod fizic, ci într-un mod matur, profund spiritual. Viaţă veşnică înseamnă dragoste veşnică. Nu trebuie să ne aşteptăm desigur la efuziuni sentimentale permanente ci la angajament personal faţă de aproapele, la respectul persoanei celuilalt şi mai presus de toate la dreptate. Dreptatea desăvârşită şi corectitudinea sunt esenţa iubirii pe acest pământ. Isus ne-a învăţat să facem dreptate, milă şi credincioşie, în primul rând. (Matei 23; 23)
Prin urmare, credinţa care nu duce la o transformare profundă a caracterului ne dă şansa de a fi acceptaţi de Dumnezeu, în vederea mântuirii noastre, dar nu ne duce, în mod automat, la salvare. Trebuie să continuăm să ne deschidem în faţa lui Dumnezeu şi să urmărim sfinţirea, pe care o face tot Dumnezeu, care prin Cuvântul Său şi prin acţiunea Duhului Sfânt asupra noastră ne naşte pentru o viaţă spirituală. Faptele bune vin, în mod necesar, din inima celui care iubeşte oameni. Nu trebuie să facem eforturi pentru a face fapte bune, le vom face oricum atunci când ne iubim aproapele. În orice caz, faptele bune fără dragoste nu folosesc la nimic. (1 Corinteni 12; 3)  Îndreptăţirea noastră vine prin credinţa noastră, dar mântuirea vine prin credinţă şi dragoste, în primul rând prin dragostea lui Dumnezeu, care ne-a iubit şi şi-a jertfit Fiul pentru noi, şi apoi prin dragostea noastră, a acelora care îl iubesc pe Dumnezeu cu toată fiinţa lor şi pe aproapele lor ca pe ei înşişi. (1 Ioan 4; 10; Matei 22; 36-39) Ce trebuie să facem noi? Să ne luăm crucea, în fiecare zi, iar crucea noastră înseamnă dragostea pentru semenii noştri, care de multe ori ne răstignesc pentru că îi iubim. Crucea noastră seamănă cu crucea lui Cristos pentru că ea este răspunsul unei lumi care de multe ori nu înţelege intenţiile noastre şi le răstălmăceşte împotriva noastră.
Această învăţătură se găseşte în întregime în epistolele apostolului Pavel şi concordă întru totul cu învăţătura lui Isus. Isus le-a spus celor vindecaţi de El că ei sunt mântuiţi prin credinţa lor, dar tot El i-a învăţat pe oameni că dragostea faţă de Dumnezeu şi faţă de semeni sunt cele mai mari porunci. (Luca 8; 48) După ce au fost vindecaţi, cei în cauză urmau să devină ucenici ai lui Isus, în caz contrar vindecarea lor le-a servit numai pentru viaţa aceasta. Din nefericire, doctrinele multor Biserici instituţionale pun accentul numai pe îndreptăţire dar nu pun accentul pe naşterea din nou. Se întâmplă ceea ce am subliniat în cartea mea „Biserica celor născuţi din Spirit şi Bisericile corporatiste – Creştinism spiritual şi religie instituţională,” adică doctrinele obligatorii şi înţepenite ale confesiunilor creştine nu permit o dezvoltare complexă a adevărurilor conţinute de Biblie. Vă invit să citiţi lucrarea menţionată pe site-ul  www.bisericaspiritualaunica.com

O nouă reformă a Creştinismului

 Această reformă presupune înlocuirea autorităţii instituţionale cu principiul dragostei creştine care este exact opusul acestui tip de autoritate, cea de care beneficiază Bisericile instituţionale. Cu alte cuvinte, instituţiile bisericeşti ca atare nu vor dispare dar vor fi socotite, din ce în ce mai mult, ca un factor secundar pentru mântuirea omului. Factorul principal este însăşi Dumnezeu şi El trebuie să ocupe locul principal în viaţa credinciosului şi nu Bisericile instituţionale. Biserica nu este un intermediar între om şi Dumnezeu şi cu atât mai puţin nu îl înlocuieşte pe El. Adevărata Biserică a lui Dumnezeu este colectivitatea tuturor celor mântuiţi, nu este cale către mântuire. Calea către mântuire este Cristos. Nu Biserica este aceea care ne conduce la mântuire, ci Isus Cristos, care locuieşte în fiinţele noastre, dacă locuieşte în acel loc. Dacă nu are cineva Duhul lui Cristos nu este al Lui. (Romani 8; 9)  Dragostea de natură divină este opusul autorităţii, în probleme spirituale, întrucât ea se bazează pe sacrificiul de sine şi nu pe impunerea unor doctrine sau dogme religioase.
De structurarea instituţională este necesară deoarece instituţiile bisericeşti tind să uzurpe locul privilegiat pe care numai Dumnezeu merită să îl aibă, în conştiinţele noastre. Aceste instituţii cu caracter religios ne atrag în rotativa lor de doctrine şi interese şi ne storc de orice fel de vlagă spirituală. Bisericile instituţionale se suprapun peste conştiinţele noastre, informate direct de Dumnezeu şi ne conduc acolo unde doresc ele şi unde prezenţa noastră poate să le fie utilă lor. Adevărata Biserică a lui Dumnezeu este o entitate spirituală şi nu instituţională şi este formată din toţi aceia care sunt născuţi din nou, din Dumnezeu, care sunt înscrişi în cartea vieţii încă de la întemeierea lumii şi care se iubesc unii pe ceilalţi aşa cum ne-a iubit Cristos. Există o singură Biserică a lui Dumnezeu dar în acelaşi timp există o multitudine de instituţii bisericeşti care se luptă una cu cealaltă pentru a atrage ca membrii ai lor pe credincioşi.
Instituţionalizarea Bisericii creştine nu a existat din totdeauna, aceasta are un caracter istoric, are un început şi are un sfârşit. (Apocalipsa lui Ioan 17; 1) Ea va avea oricum un sfârşit deoarece în cartea Apocalipsa lui Ioan ni se spune că organizaţiile cu caracter bisericesc, întărite într-un sistem complex religios, vor fi în final responsabile de persecutarea Creştinilor regeneraţi spiritual. (Apocalipsa lui Ioan 17; 6) Va veni vremea când copiii lui Dumnezeu vor trebui să iasă din ‚Babilonul’ instituţional bisericesc deoarece acolo nu îşi vor mai găsi locul. Nu trăim încă acele vremuri dar aceste adevăruri trebuiesc spuse acum, căci atunci nu vor mai putea fi spuse. Se ne imaginăm pentru o clipă Împărăţia lui Dumnezeu! Crede cineva că acolo vom avea autoritate unul asupra celuilalt, adică unul va fi preot sau episcop, pastor sau având alte funcţii bisericeşti, iar altul va fi doar un privitor pasiv? În nici un caz. Pământul va fi plin de cunoştinţa Domnului, ca fundul mării de apele care-l acoperă. (Isaia 11; 9) Să nu uităm însă că Împărăţia lui Dumnezeu este înăuntru nostru. (Luca 17; 21) Nu trebuie să îl căutăm pe Dumnezeu în afara noastră dacă El locuieşte în noi. (Ioan 14; 23) Numai acela care nu îl are pe Dumnezeu în el sau în ea se străduieşte să îl găsească pe El în Bisericile instituţionale. Acolo putem găsi oameni care gândesc la fel ca şi noi dar Dumnezeu nu locuieşte în clădiri construite de mâini omeneşti, ci doar în fiinţele umane. Dumnezeu nu se adresează maselor ne diferenţiate, ci indivizilor. Mântuirea este legată de progresul conştiinţelor noastre şi de transformarea internă a omului, desigur şi cu consecinţe externe şi nu de evoluţia sau progresia numerică a instituţiilor bisericeşti. Nu trebuie să fim buni Ortodocşi, Romano Catolici, Greco Catolici, Protestanţi, Baptişti, Penticostali, etc. Trebuie să fim doar buni Creştini şi câteodată între aceste două paliere există o ne concordanţă, de exemplu atunci când între diversele confesiuni creştine există diviziune şi intoleranţă şi atunci când vrem să monopolizăm unele adevăruri, pe care le considerăm a fi exclusiv apanajul confesiunii creştine, de care aparţinem. De exemplu, credem că manifestarea puterii Duhului Sfânt este posibilă doar pentru membrii Bisericii instituţionale Penticostale. Aceasta este o eroare gravă, cu consecinţe dramatice pentru mulţi credincioşi. Toţi Creştinii, indiferent de denominaţiunea de care aparţin, sunt chemaţi să beneficieze de roadele şi darurile Duhului Sfânt şi condiţionările pe care le pun unele confesiuni, cum ar fi dobândirea calităţii de membru al acestora sunt mai mult decât dăunătoare. Nu trebuie să devenim Penticostali pentru a fi botezaţi cu Duhul Sfânt. Un Ortodox, Romano Catolic, etc. are tot ceea ce îi trebuie ca să fie născut din nou şi pentru ca prin el, sau prin ea să se manifeste deplin puterea lui Dumnezeu. Dacă ulterior cineva va fi convins de Dumnezeu că este necesar să treacă de la o confesiune creştină la o alta, aceasta este o altă problemă şi nimeni nu poate împiedica, sau nu trebuie să împiedice cu nimic libertatea de conştiinţă a fiecăruia. Ceea ce contează însă, în faţa lui Dumnezeu, nu este apartenenţa la o anumită confesiune creştină, ci apartenenţa la Persoana Sa. Dacă, de exemplu, un Creştin Ortodox, în loc să părăsească confesiunea în care s-a născut, după ca a primit umplerea cu Duh Sfânt rămâne între cei în mijlocul cărora a trăit până atunci, lucrarea aceasta esenţială a Creştinismului va lua o amploare fără precedent, cu beneficii enorme pentru mulţi credincioşi. Vom asista la o veritabilă reformă spirituală. Când vom înceta să punem interesele unor denominaţiuni înaintea intereselor lui Dumnezeu şi ale oamenilor?
www.bisericaspiritualăunică.com

Saturday 15 December 2012

Necesitatea şi strategia unei revoluţii spirituale



În România cetăţenii sunt în plină desfăşurare a unei revoluţii sociale dar pentru ca aceasta să reuşească şi să îşi atingă obiectivele aşteptate este nevoie ca ea să fie dublată de o revoluţie spirituală, care să producă o profundă schimbare de mentalitate.
Realizarea unei astfel de mişcări se poate baza pe o strategie în câteva puncte, pe care o voi expune în continuare. Prozelitismul religios nu este soluţia corectă. În mod concret, oamenii sunt desprinşi de apartenenţa la o instituţie bisericească pentru a deveni membrii la o alta, dar nimic nu se schimbă. Toate Bisericile instituţionale, dintr-un punct de vedere, sunt la fel. Acestea pun interesele instituţionale înaintea intereselor spirituale ale membrilor lor. Lucrul acesta este probabil un truism, deoarece el este generat de însăşi natura acestor instituţii bisericeşti, sau Biserici corporatiste. Investirea unei energii importante pentru a îi convinge pe oameni că o doctrină este mai ‚adevărată’ decât alta nu este un lucru eficient. Iată deci care sunt cele câteva puncte de referinţă.
1) Orice instituţie bisericească, cea Ortodoxă, Romano Catolică, Greco Catolică, cele Protestante, Reformate, Neo-protestante, etc., reprezintă o platformă egală de plecare, cu toate celelalte, ele sunt toate expresia încercării omului finit de a înţelege o realitate ontologică infinită, adică pe Dumnezeu. Cunoaştem în parte pe Dumnezeu şi din acest motiv aceste adevăruri parţiale nu pot să îşi aroge dreptul de adevăruri absolute. Cu toate acestea toate doctrinele şi dogmele instituţiilor bisericeşti se prezintă ca astfel de adevăruri. Singurul adevăr complet, pe care îl putem cunoaşte prin experimentare, aici pe pământ este dragostea lui Cristos, mai mult, numai aici, în lumea în care planează spectrul morţii putem înţelege ce înseamnă sacrificiul pentru ceilalţi, din dragoste. Adevărata doctrină este recunoaşterea relativităţii tuturor doctrinelor creştine.
2) Important nu este să încercăm să îi convingem, de exemplu, pe Ortodocşi că doctrina lor este greşită şi a noastră este cea ‚corectă,’ ci este esenţial să îi invităm ca ei să intre într-o relaţie personală cu Dumnezeu, în mod individual. Nici o Biserică instituţională nu va fi mântuită, în ansamblu ei, ci doar indivizii care sunt consideraţi copii ai lui Dumnezeu prin înfiere. Orice creştin se naşte de două ori, o dată în mod biologic şi a doua oară, în mod spiritual. A doua naştere este o naştere din nou, sau din Spirit, este naşterea din Dumnezeu. Să îi învăţăm pe oameni acest adevăr esenţial şi să le explicăm ce înseamnă acest lucru. Adevărată Biserica a lui Dumnezeu este o realitate spirituală şi nu instituţională, care leagă spiritele umane între ele, printr-o legătură perfectă, indestructibilă, în baza iubirii de natură divină. Instituţiile bisericeşti sunt organizaţii umane în care se vorbeşte despre Dumnezeu, dar nu întotdeauna vorbeşte Dumnezeu. Dumnezeu vorbeşte numai prin gura acelora care sunt născuţi din El.
3) În mod practic fiecare Creştin, Ortodox, Romano Catolic, Greco Catolic, Protestant, Reformat, Neo-protestant, etc., trebuie să fie botezat cu Duhul Sfânt şi să fie echipat cu puterea lui Dumnezeu. Botezul cu Duh Sfânt nu îl poate face oamenii, preoţii, pastori, etc., ci numai Dumnezeu. Acest botez nu se realizează doar printr-o ungere ritualică cu mir, ci printr-o atingere de putere extraordinară, din partea acelei Forţe, Realităţi infinite, pe care în mod convenţional o numim Dumnezeu. Această legătură între om şi Realitatea Fundamentală este esenţa Creştinismului. Fără experimentarea acesteia, totul se reduce la păreri şi ipoteze. Oricine nu are Duhul lui Cristos nu este al Lui. (Romani 8: 9) Mai întâi este necesar să îi învăţăm pe oameni acest adevăr esenţial şi după aceea toate celelalte adevăruri vor veni direct de la Dumnezeu. Nu se impune catehizarea oamenilor în spiritul unei doctrine creştine, sau al alteia, ci este imperios necesar ca orice fiinţă umană, prin credinţă să intre în relaţie personală cu Dumnezeu şi să fie născut din nou. (Ioan 3: 3;5) Un om care este născut din Dumnezeu este învăţat de El în legătură cu tot ce trebuie să creadă. În mod concret o astfel de naştere din nou şi desigur botezul cu Duhul Sfânt vine în urma unor rugăciuni comune la care să participe credincioşii, fără nici o deosebire de apartenenţă instituţională. La astfel de întruniri deosebirile de doctrine nici nu trebuiesc discutate. Trebuie doar ca cei mai experimentaţi în ceea ce înseamnă rugăciunea faţă de Dumnezeu să îi invite pe ceilalţi să participe la rugăciuni, împreună cu ei, pe cei mai puţin experimentaţi şi efectul ar trebui să fie manifestarea, cu putere a darurilor şi roadelor Duhului Sfânt, în viaţa fiecărui credincios. Toate darurile spirituale, în egală măsură, sunt un semn al manifestări Duhului Sfânt, adică a lui Dumnezeu.
Imaginaţi-vă ce va întâmpla când milioane de Ortodocşi, Romano Catolici, Greco Catolici, Protestanţi, Reformaţi, Neo-protestanţi vor manifesta puterea lui Dumnezeu. Numai aşa România poate constitui un climat mai pozitiv pentru cetăţenii săi şi numai astfel poate interveni o schimbare profundă în societate şi nu doar o schimbare de context politic, în care un grup de politicieni să fie înlocuit de un altul, ambele grupuri fiind animate de aceeaşi natură umană, de multe ori, ne regenerată spiritual. Să renunţăm la sectarism, la mândria de a fi pe poziţia doctrinară ‚corectă,’ căci această atitudine este rodul unei iluzii, cunoaşterea lui Dumnezeu continuă şi va continua până la instaurarea deplină a Împărăţiei Sale şi această cunoaştere nu poate fi bătută în cuiele ruginite ale doctrinelor, sau ale dogmelor Bisericilor instituţionale.
Vă invit să citiţi cartea „Biserica celor născuţi din Spirit şi Bisericile corporatiste – Creştinism spiritual şi religie instituţională,” care se poate downloda liber pe situl www.bisericaspiritualăunică.com

Despre unicitatea Bisericii lui Dumnezeu


Cu toate că existenţa unei singure Biserici a lui Dumnezeu este un adevăr foarte bine demonstrat în Biblie, nu se poate accepta principiul unicităţii Bisericii lui Dumnezeu până nu acceptăm valabilitatea botezului în apă al copiilor mici. De ce? Aceasta deoarece, în caz contrar, am cere tuturor Creştinilor să se boteze la maturitate, iar în cazul, cel mai probabil, că acest lucru nu se va întâmpla, mulţi Creştini şi nu doar Ortodocşii, ar rămâne pe dinafară. Dacă mântuirea vine prin credinţa noastră proprie, ca dar de la Dumnezeu, ce drept ar avea cineva să judece dacă o persoană sau alta este salvată, atâta vreme cât aceea persoană are credinţă în Dumnezeu? Mântuirea nu vine în urma corectitudinii sau ne corectitudinii în care practicăm simbolurile Creştinismului, influenţaţi fiind de o doctrină sau alta, ci datorită iubirii autentice pe care o avem pentru Dumnezeu şi pentru oameni. Putem greşi în ceea ce priveşte momentul botezului în apă, adică vremea copilăriei, sau a maturităţii şi aceasta depinde mai ales de modul cum am fost învăţaţi să credem. Destul de puţine persoane şi-au format o convingere proprie, bazată pe studiul temeinic al Bibliei, teologiei şi istoriei Creştinismului. Cei mai mulţi Creştini au adoptat ne critic doctrina Bisericii instituţionale în care s-au născut. Cu toate acestea, nu avem voie să greşim în cea ce priveşte faptul de a fi născuţi din Dumnezeu, adică participarea noastră conştientă în procesul naşterii noastre din nou.(Ioan 3; 3,5) Dacă nu avem dragoste nu suntem nimic, dar dacă avem dragoste pentru Dumnezeu şi semeni, mila biruieşte judecata. (Iacov 2; 13) Judecata este fără milă pentru cel ce n-a avut milă dar cine iubeşte, are şi milă. Mântuirea noastră se face prin dragoste nu prin dogme. Cine oare îl cunoaşte, în mod dogmatic, deplin pe Dumnezeu? Cine are pretenţia că înţelege infinitul? Putem să îl cunoaştem însă pe Dumnezeu atunci când cunoaştem ce a trăit El pe cruce, atunci când gândim şi trăim aceleaşi experienţe pe care le-a trăit şi El. Ce avem în comun cu Dumnezeu este experienţa crucii, a crucii Lui şi a crucii noastre zilnice. Isus a luat crucea noastră şi noi trebuie să luăm crucea Lui. Această dragoste magnifică ne ridică la nivelul la care să putem înţelege esenţa lui Dumnezeu, caracteristica Sa definitorie. Dumnezeu este dragoste. (1Ioan 4; 8) Doctrinele sunt o capcană, cu toate că nu cunoaştem decât parţial ne mândrim ca şi cum am cunoaşte totul. (1Corinteni 13; 9) Cunoştinţa îngâmfă, pe când dragostea zideşte. Cine crede că ştie ceva încă nu a cunoscut cum trebuie să cunoască.(1Corinteni 8; 1-2)
Mândria de a avea dreptate, în ceea ce priveşte doctrinele, este cea mai răspândită formă de păcat şi cel mai puţin conştientizată, printre Creştini. Să lăsăm doctrinele la o parte, pentru moment şi să facem ceea ce este cel mai important şi anume dreptatea, mila şi credincioşia, pe acestea trebuie să le facem, în mod prioritar, celelalte au o importanţă secundară. (Matei 23; 23) Cu alte cuvinte, noi credem cu convingere că botezul în apă al copiilor este greşit şi că ceea ce avem noi în plus faţă de alţi Creştini este faptul că ne-am botezat la maturitate. Această este părerea noastră şi articolul de faţă nu o contrazice. Pe de altă parte, Ortodocşii, Romano Catolicii, Protestanţii şi Reformaţii cred, cu acelaşi tip de convingere, că nu este nimic rău cu botezul în apă al copiilor mici şi că acest lucru nu îi va împiedica să fie salvaţi. Ce este de făcut? Cine are de fapt dreptate? Personal vă spun că este foarte greu de stabilit pentru că este o discuţie teologică, extrem de complexă. Biblia nu este absolut clară, trebuie interpretată. Isus nu s-a botezat când era copil. Să nu uităm că nici nu exista vreun botez în apă, atunci când Isus era copil. Isus a fost tăiat împrejur, atunci când era copil şi acesta este un ritual asemănător oarecum cu botezul în apă al Creştinilor. Pentru Evrei tăierea împrejur reprezenta intrarea în rândul poporului evreu. Pentru Creştini botezul în apă reprezintă intrarea în rândul poporului lui Dumnezeu. Dar dacă Dumnezeu ar fi vrut, Isus ar fi fost botezat în apă ca şi copil, ca să ne dea un exemplu, susţin unii Creştini. Misiunea principală a lui Isus a fost şi este mântuirea oamenilor şi nu botezul în apă. Nu a venit pe pământ ca, în principal, să ne înveţe să ne botezăm în apă, ci să ne ofere credinţa în Dumnezeu şi să ne înveţe să ne iubim unii pe alţii, cum ne-a iubit El. (Ioan 13; 34) Nu se vede dacă suntem sau nu Creştini, prin doctrina la care am aderat, ci doar dacă ne iubim unii pe alţii, cum ne-a iubit Isus. Sigur că este mai uşor să credem că suntem mântuiţi în urma faptului că am fost botezaţi la maturitate, dar atenţie, dacă credem că aceasta a fost decizia noastră, meritul nostru, aceasta înseamnă că nu mai suntem mântuiţi prin meritele lui Isus, prin sângele Lui, ci prin meritele noastre. Aici eu văd o mare contradicţie în interiorul unor doctrine. Ni se spune că botezul în apă este legat de discernământul şi deci de decizia noastră personală, deci dacă am ales să ne botezăm la maturitate, prin aceasta, noi am luat o decizie corectă, salvatoare, deci „am făcut” ce trebuia. Înseamnă aceasta că avem meritul că am ales să fim botezaţi în apă la maturitate, sau este doar un răspuns la chemarea lui Dumnezeu? Accentul, în ceea ce priveşte botezul la maturitate, nu trebuie să cadă pe discernământul şi decizia noastră conştientă ci pe alegerea lui Dumnezeu. (Ioan 6; 44) Cine poate rezista atunci când aude glasul adevărat al chemării veşniciei? Nimeni din cei chemaţi, în mod personal, de către Isus, nu a rezistat chemării Lui. Avem exemplu ucenicilor Lui, dar şi noi suntem ucenicii Lui. De ce să ne mândrim deci cu ceva pe care l-am primit? (1Corinteni 4; 7) Şi dacă alţii au primit credinţa de la Cristos, în timp ce erau deja botezaţi în apă, ca şi copii, cu ce sunt aceştia mai prejos decât noi? Nu suntem, deci mântuiţi prin meritele noastre, adică prin alegerea unei doctrine, pe care o considerăm noi corectă. Acest lucru ne poate ajuta pe noi şi subliniez pe noi, în viaţa noastră de credinţă, dar nu avem dreptul să îi judecăm pe alţii în legătură cu ceea ce îi poate ajuta pe ei în viaţa lor de credinţă. Prin urmare, noi avem dreptul să considerăm că o anumită doctrină este potrivită pentru noi, dar şi alţii au dreptul să considere acelaşi lucru, în legătură cu o altă doctrină.
Biblia demonstrează, fără urmă de îndoială, că există o singură Biserică a lui Dumnezeu, de ce crezi tu că există mai multe? Am arătat acest lucru în Cartea „Biserica celor născuţi din Spirit şi Bisericile corporatiste – Creştinism spiritual şi religie instituţională.” Această carte poate fi downlodată liber pe situl www. biserica spirituală unică.com Vă recomand, pentru acest aspect, Capitolul 2 Argumente prezentate de Biblie care susţin teza că există o singură Biserică a lui Dumnezeu. Dacă există o singură Biserică a lui Dumnezeu înseamnă că cei credincioşi nu sunt separaţi între ei de doctrinele, care separă între ele Bisericile instituţionale. Există o singură Biserică adevărată a lui Dumnezeu dar multe Biserici instituţionale. Dacă nu suntem membrii în adevărata Biserică a lui Dumnezeu degeaba suntem înregistraţi în evidenţa diferitelor confesiuni creştine. Să uităm, măcar pentru moment, de mândria de a aparţine de „denominaţiunea creştină corectă” şi să ne bucurăm că numele noastre sunt scrise în ceruri. (Luca 10; 20) Numele tuturor celor mântuiţi sunt scrise în ceruri, încă înainte de întemeierea lumii, cu toate că aceştia, bineînţeles, nu erau încă botezaţi în apă.

Unde se duc fraţii noştri?



Aceasta este o întrebare ne pusă, în mod frecvent. Credem că suntem pe drumul cel bun deoarece aparţinem de o denominaţiune Neo-protestantă şi dacă alţii nu sunt în aceeaşi barcă cu noi, cu atât mai rău pentru ei. Dacă ar fi dorit, ar fi părăsit şi ei, aşa cum am făcut noi, instituţia bisericească, în care s-au născut şi ni s-ar fi alăturat nouă devenind astfel ‚pocăiţi’ şi dobândind şansa vieţii veşnice. Altfel nu se poate. Trebuie să te botezi din nou, la maturitate, ca să poţi să fi salvat. Nimic mai greşit. De ce? Această atitudine aparţine acelora care au aroganţa să creadă că Dumnezeu alege oamenii în funcţie de confesiunea creştină de care aparţin şi că dacă noi suntem membrii la o anumită denominaţiune creştină toată lumea ar trebui să fie la fel, deoarece numai noi putem să avem dreptate în ceea ce susţinem. Doctrina noastră este garantat ceea mai bună, pentru că noi credem în ea şi noi nu putem greşi. În realitate, noi greşim pentru că uităm că, pe pământ, cunoaşterea este parţială şi dacă este aşa, aceasta înseamnă că nu avem un criteriu absolut al adevărului.
Credinţa presupune un factor de subiectivitate, adică experienţa noastră personală este, în bună măsură aceea care modelează conţinutul credinţei noastre. Dacă eu mă simt bine şi am învăţat multe fiind Penticostal, tot aşa un alt credincios se poate simţi în largul său într-o experienţă desfăşurată în Biserica instituţională Ortodoxă. Pocăinţa este pentru toată lumea nu doar pentru Neo-protestanţi şi ea înseamnă pur şi simplu să aparţinem, în mod personal, de Dumnezeu. Nu suntem salvaţi prin „fapte ritualice,” adică un anumit mod şi o anumită vârstă la care suntem botezaţi în apă, ci suntem salvaţi prin credinţă. Numai Dumnezeu este îndreptăţit să judece în ce măsură o anumită acţiune sau inacţiune a noastră exprimă credinţa noastră în El  şi faptul de a dori să îţi botezi copilul când este mic poate reprezenta tot atât de multă credinţă, ca şi dorinţa de a fi botezat la maturitate. Expresia credinţei, sau ne credinţei noastre este variabilă şi nu tot ce pare a fi un act generat de credinţa noastră chiar aşa şi este. De exemplu, putem să ne botezăm în apă la maturitate din dorinţa de a schimba pur şi simplu ceva în viaţa noastră, care nu merge bine, dar putem constata că schimbarea nu s-a produs. În orice caz, renunţarea la consumul excesiv de alcool şi la alte abuzuri, în sine, este o curăţire care schimbă viaţa radical, în bine. O minte care nu este intoxicată cu alcool, cu tutun sau cu alţi intoxicanţi este o minte renăscută, din punct de vedere biologic. De exemplu, Budiştii sau Musulmanii nu folosesc, de regulă, alcool dar asta nu înseamnă că sunt pe calea credinţei creştine. Ce afirm este că schimbarea vieţii unui Creştin este cu mult mai profundă decât renunţarea la obiceiuri rele. Renunţarea la auto intoxicare este un prim pas către o viaţă spirituală şi urmează alţi paşi importanţi. Schimbarea profundă a minţii şi a inimii, naşterea din nou este de fapt scopul transformării fiinţei unui Creştin. Finalitatea este aceea de a ajunge, fiecare din noi, la „înălţimea staturii plinătăţii lui Cristos.” (Efeseni 4; 13) Ne propunem să ajungem la fel ca Isus Cristos, în toate privinţele şi nu doar elemente din masele de manevră ale instituţiilor bisericeşti. Bisericile corporatiste sunt centrate pe ele însele, pe interesele lor instituţionale, nu sunt axate pe mântuirea indivizilor, a fiecăruia în parte.
O dovadă extraordinară de egoism instituţional este adoptarea viziunii conform căreia Creştinii trebuiesc condiţionaţi să devină membrii ai unei anumite instituţii bisericeşti înainte de a fi salvaţi de Dumnezeu. Ortodocşii, spunem noi, sunt departe de Dumnezeu pentru că nu au fost deplin conştienţi de ceea ce li se întâmplă, atunci când au fost botezaţi în apă şi pentru că se închină lui Dumnezeu în faţa icoanelor. Nu contează ce caractere au, ce devotament, ce puritate morală, dacă nu se rebotează sunt condamnaţi la pieire. Aceasta este o concepţie indusă de anumite Biserici instituţionale în minţile membrilor lor, pentru ca ele să prospere. Cu ce se deosebesc susţinătorii acestei mentalităţi de vechii evrei care pretindeau că trebuiesc urmate anumit ritualuri exacte pentru a intra în contact cu Dumnezeu? Consider că premisele sunt exact aceleaşi, adică oamenii sunt salvaţi prin ţinerea anumitor ritualuri. Unde rămâne atunci învăţătură Bibliei care ne spune, prin gura apostolului Pavel că suntem mântuiţi prin credinţă? (Galateni 3; 2) Ce este credinţă şi ce este ne credinţă? În realitate măsura credinţei noastre o stabileşte Dumnezeu, care ne cunoaşte cele mai profunde motivaţii şi faptul de a lega salvarea unui om de apartenenţa obligatorie la o anumită confesiune dovedeşte o ne înţelegere de fond a Creştinismului.
Nu ne pasă, pur şi simplu nu ne interesează ce urmează să se întâmple cu fraţii noştri, de exemplu Ortodocşii, Romano Catolicii, Greco Catolicii, Protestanţii, sau Reformaţii. Noi suntem bine şi asta este ceea ce contează. Dacă ne-ar păsa măcar un pic am încerca să le spunem despre nevoia de a intra într-o legătură personală cu Isus Cristos, de a fi îmbrăcaţi cu puterea lui Dumnezeu şi de a fi născuţi din nou, adică regeneraţi spiritual, chiar în condiţiile în care deocamdată ei rămân în continuare şi membrii ai Bisericii instituţionale Ortodoxe. Noi, în schimb, facem jocul instituţiilor bisericeşti şi încercăm să înmulţim numărul de membrii al acestora, dar asta dovedeşte indiferenţă. De ce nu invităm în casele noastre pe fraţii noştri Ortodocşi, Romano Catolici, Greco Catolici, Protestanţi, Reformaţi, etc., şi să ne rugăm ca şi ei să primească darurile şi roadele Duhului Sfânt şi atunci vom vedea ce putere are un Creştinism care nu este tributar Bisericilor instituţional, ci este deschis iubirii sincere a semenilor, fără deosebiri şi discriminări.
Pentru mai multe amănunte vă invit să intraţi pe situl  www.bisericaspiritualaunica.com

În căutarea adevăratei Biserici a lui Dumnezeu

             

Vizitaţi website-ul Biserica Spirituală Unică

   În condiţiile în care există atât de multe confesiuni creştine întrebarea „Care este adevărata Biserică a lui Dumnezeu?” este complet justificată. Fiecare Biserică pretinde despre sine că este cea adevărată şi că doctrina ei este cea corectă şi afirmă că toate celelalte doctrine creştine conţin greşeli. Este de înţeles că experienţa spirituală a Creştinismului se refractă în tradiţiile culturale, ale celor care o primesc şi că aceste tradiţii îşi pun amprenta asupra modului de manifestare a Creştinismului. Modul de exprimare a spiritualităţii creştine nu poate fi acelaşi la civilizaţiile Anzilor sau în stepele siberiene, în mijlocul Africii sau în nordul Europei. Tema abordată de mine nu este prea mult afectată de recunoaşterea acestui adevăr întrucât eu privesc, nu atât modalităţile de exteriorizare, individualizate prin expresii culturale, ale fenomenului Creştin, cât învăţăturile diverselor confesiuni creştine, materializate în doctrinele şi dogmele lor, care fac deosebirea dintre ele. În orice caz, chiar şi atunci când vorbim despre tradiţie, în înţelesul credinţei creştine, trebuie să putem spune cum se justifică existenţa acelei tradiţii şi care sunt bazele biblice, pe care acele tradiţii se întemeiază. O tradiţie care nu îşi are originile în învăţătura lui Isus este o adăugire a cărei influenţă asupra înţelegerii credinţei trebuie analizată. Acceptarea anumitor specificităţi nu afectează unitatea Creştinismului dacă există un acord asupra principiului imperfecţiunii cunoaşterii umane, în ceea ce îl priveşte pe Dumnezeu.
Singurul lucru pe care îl putem cunoaşte deplin pe pământ, despre Dumnezeu, este dragostea Lui. Condiţia umană ne permite, într-un mod desăvârşit, să experimentăm dragostea creştină. Sacrificiul vieţii, pentru beneficiul altora, generozitatea materială etc., nu mai au aplicabilitate în lumea viitoare a Împărăţiei Cerurilor, instaurată pe noul pământ, unde nu mai sunt săraci şi unde nimeni nu ne mai ameninţă viaţa. Aici pe pământ este mediul, este terenul unde se poate manifesta dragostea de natură divină, în deplinătatea ei şi nu doar prin vorbe, ci mai ales prin atitudini concrete şi fapte. Dumnezeu este dragoste şi cine nu iubeşte nu a cunoscut pe Dumnezeu. (1 Ioan 4; 8) Cât priveşte cunoaşterea dimensiunii infinite a realităţii, adică a lui Dumnezeu, de către entităţile finite care suntem noi, lucrurile stau diferit. Deocamdată marea majoritate a oamenilor au dificultăţi în a concepe infinitul, deci de a îl concepe pe Dumnezeu şi pretenţiile Bisericilor instituţionale de a deţine adevărul ultim despre El sunt absurde. Cu toate acestea sunt multe instituţii bisericeşti care pretind, cu aroganţă, că au reuşit să fixeze în doctrinele şi dogmele lor adevărul ultim despre Dumnezeu. Dificultatea apare atunci când sunt comparate între ele aceste „adevăruri absolute” şi când în urma comparaţiei reiese că ele se contrazic între ele, în mod ireconciliabil. Dintr-o învăţătură făcută să îi apropie şi să îi unească pe oameni Creştinismul s-a transformat într-un motiv de discordie, de separaţie şi de conflict, între aceştia. Credinţa într-un singur Dumnezeu şi exprimarea acesteia într-o multitudine de Biserici instituţionale a căror doctrine se contrazic între ele este o realitate cu consecinţe care se întind pe parcursul a două milenii şi desigur cu efecte importante şi în viitor.            
Creştinii s-au obişnuit cu această anomalie, dar dacă ne uităm mai atent aceasta este o problemă de fond care o dată rezolvată, poate da răspunsul la multe din dilemele Creştinismului. Este Biserica Ortodoxă adevărata Biserica a lui Dumnezeu, este cea Romano Catolică, Greco Catolică, Luterană, Calvinistă, Metodistă, Baptistă, Penticostală, Evanghelistă, Adventistă, etc.? Cum se explică faptul că deşi există un singur Dumnezeu există totuşi atât de multe Biserici şi nu doar una singură cum ar fi logic. Cum trebuiesc privite diversele confesiuni creştine între ele, ca şi etape succesive, evolutive, ale unui fenomen în mişcare, sau ca şi dezvoltări paralele, din acelaşi trunchi, toate de valoare cognitivă şi spirituală egală?
Reprezintă Reforma un plus de cunoaştere şi înţelegere a Bibliei sau a Persoanei lui Dumnezeu? Fără îndoială că, în condiţiile în care Dumnezeu nu se schimbă, totuşi cunoaşterea despre El nu poate sta pe loc, aceasta evoluează şi acest progres se exprimă în învăţături noi. Cu toate acestea diferenţele şi contradicţiile dintre învăţăturile instituţiilor bisericeşti creştine nu se pot explica numai prin evoluţia cunoaşterii şi înţelegerii lui Dumnezeu şi a Bibliei deoarece acestea sunt generate şi de interese instituţionale legate de dorinţa de a perpetua şi dezvolta multitudinea de corporaţii creştine. De cele mai multe ori evoluţia creştinismului este văzută ca o involuţie şi mulţi sunt aceia care solicită o reîntoarcere la Biserica începuturilor. Unele Biserici instituţionale se denumesc astfel încât însăşi numele lor să facă trimitere la perioada apostolică, de exemplu „Biserica Apostolică Penticostală.” Prin urmare, diversele Biserici corporatiste apărute în secolele 16-lea până în secolul 20 nu pot fi privite ca etape superioare, evolutive, ale fenomenului creştin atâta vreme cât ele s-au născut din nostalgia trecutului.   
În Biblie ni se comunică faptul că există o singură Biserică a lui Dumnezeu. „Este un singur trup, un singur Duh, după cum şi voi aţi fost chemaţi la o singură nădejde a chemării voastre. Este un singur Domn, o singură credinţă, un singur botez. Este un singur Dumnezeu şi Tată al tuturor, care este mai pe sus de toţi, care lucrează prin toţi şi care este în toţi.” (Efeseni 4; 4-6)
Trebuie remarcat faptul că apostolul Pavel se referea la timpul prezent, atunci când vorbea de unicitatea trupului lui Cristos, adică despre  adevărata Biserică a lui Dumnezeu. Prima problemă este aceea de a şti unde trebuie căutată această Biserică unică. Este aceasta una dintre multele confesiuni creştine şi dacă da care dintre ele? Care este criteriul de evaluare a Bisericilor, pentru a ştii care este adevărata Biserică a lui Dumnezeu? Este acest criteriu conformitatea cu Biblia, a doctrinelor diferitelor denominaţiuni creştine şi cine stabileşte această concordanţă. Biblia este o colecţie de texte care se interpretează unul prin celălalt, dar în condiţiile în care există atât de multe interpretări care este criteriul corect de interpretare care să asigure ceea mai exactă expresie a mesajului ei. Sunt textele Bibliei doar o expresie lingvistică, o ‚îmbrăcare’ în cuvinte a ceva cu mult mai profund şi mai înalt, decât pot ele să exprime, a spiritului Creştinismului? Personal, cred că răspunsul este unul afirmativ. Care este mesajul Bibliei, dincolo de paleta atât de bogată de interpretări ale acesteia? Cum se face că toate Bisericile citează textele Bibliei ca argument pentru autenticitate dar în acelaşi timp toate se contrazic între ele, în ceea ce priveşte doctrinele lor? Să presupunem că facem o comparaţie a doctrinelor, putem să stabilim care dintre ele este cea corectă, atunci când o comparăm cu Biblia? Personal, studiind învăţăturile confesiunilor creştine am ajuns la concluzia că nici una dintre ele nu este în totalitate în concordanţă cu perceptele N.T. Fiecare învăţătură a Bisericilor instituţionale reflectă, într-o anumită măsură, adevărurile cuprinse de Biblie, dar în momentul în care se închid într-o doctrină, aceste adevăruri se depărtează de dinamica N.T., care este una vie şi care scapă oricărei delimitări doctrinare reducţioniste. Aş folosii exemplul unui obiect care trebuie tăiat pentru a intra într-o cutie. Într-un punct sau altul, la un capitol sau altul toate doctrinele confesiunilor creştine se îndepărtează de Biblie. Mai mult decât atât diviziunile sunt chiar cultivate pentru că numai o doctrină diferită de celelalte justifică existenţa unei anumite denominaţiuni şi conducerile Bisericilor instituţionale sunt interesate de existenţa şi perpetuarea lor. Acesta este doar unul dintre motivele pentru care nici una dintre aceste Biserici nu poate primi calificativul de Biserică adevărată a lui Dumnezeu. Problema nu este desigur rezolvată. Merită sondată şi posibilitatea ca toate Bisericile instituţionale împreună să reprezinte adevărata Biserică a lui Dumnezeu. Personal, resping această opţiune deoarece din prezentarea pe care Biblia o face adevăratei Biserici a lui Dumnezeu rezultă că membrii ei sunt într-o deplină unitate. În acelaşi timp confesiunile creştine sunt divizate între ele, deci ele nu se află în unitate şi în acest mod, totalităţii lor, conglomeratului realizat prin adunarea, sau comasarea lor îi lipseşte trăsătura esenţială, care să permită caracterizarea de adevărată Biserică a lui Dumnezeu.
Înainte să fie răstignit Isus a făcut o rugăciune, în care a cerut Tatălui Ceresc ca toţi Creştinii să fie una.
„Mă rog ca toţi să fie una, cum Tu, Tată, eşti în Mine şi Eu în Tine; ca şi ei să fie una în noi, pentru ca lumea să creadă că Tu m-ai trimis. Eu le-am dat slava, pe care Mi-ai dat-o Tu, pentru ca ei să fie una, cum şi noi suntem una, Eu în ei, şi Tu în mine; - pentru ca ei să fie în chip desăvârşit una, ca să cunoască lumea că Tu M-ai trimis şi că i-ai iubit, cum M-ai iubit pe Mine.” (Ioan 17; 21-23)
Cu toate că Isus s-a rugat în acest fel Creştinii totuşi nu sunt uniţi, nu sunt „una,” aşa cum a dorit Isus. A rămas rugăciunea lui Isus fără răspuns şi dacă da cum se explică acest lucru? Personal, consider că nici o rugăciune a lui Cristos, către Tatăl Ceresc nu poate rămâne fără răspuns. Pe ce bază? În primul rând pe baza Bibliei.
„Au luat piatra din locul unde zăcea mortul. Şi Isus a ridicat ochii în sus şi a zis: Tată îţi mulţumesc că m-ai ascultat. Ştiam că totdeauna mă asculţi; dar vorbesc astfel pentru norodul care stă împrejur, ca să creadă că Tu M-ai trimis.” (Ioan 11; 41-42)
Întotdeauna, fără nici o excepţie, Tatăl îl ascultă pe Fiul. Nu este nici o îndoială în acest sens atâta vreme cât Tatăl şi Fiul sunt una.
„Nu crezi că Eu sunt în Tatăl şi Tatăl este în Mine? Cuvintele, pe care vi le spun Eu, nu le spun de la Mine; ci Tatăl, care locuieşte în Mine, El face aceste lucrări ale Lui.” (Ioan 14; 10)
Dacă Tatăl a fost cel care s-a rugat în Isus, atunci când a cerut unitate între Creştini, nu se putea ca El să nu îşi asculte propria rugăciune. Nu există astfel de erori la Dumnezeu. În realitate există unitate între Creştini dar este vorba despre o unitate spirituală şi nu instituţională. Există o singură Biserică Spirituală a lui Dumnezeu şi multe Biserici instituţionale. Biserica Spirituală Unică este formată din toţi Creştinii, indiferent de confesiunea creştină de care aparţin, care sunt născuţi din nou, adică regeneraţi spiritual. Dumnezeu este Tatăl nostru atunci şi numai atunci când El ne naşte din Duhul Său cel Sfânt. Creştinii se nasc de două ori, o dată din punct de vedere biologic şi a doua oară din Duh, adică din Dumnezeu.
„Drept răspuns, Isus i-a zis: <<Adevărat, adevărat îţi spun că, dacă un om nu se naşte din nou, nu poate vedea Împărăţia lui Dumnezeu>>.” (Ioan 3; 3)
„Isus i-a răspuns: <<Adevărat, adevărat îţi spun că, dacă nu se naşte cineva din apă şi din Duh, nu poate să intre în Împărăţia lui Dumnezeu. Ce este născut din carne, este carne şi ce este născut din Duh, este Duh.” (Ioan 3; 5.6)
Toţi aceia care au parcurs procesul naşterii din nou, sunt adevăraţi copii ai lui Dumnezeu, deoarece sunt născuţi din Duhul lui Dumnezeu şi Duhul Sfânt este Dumnezeu. Născut din Duh înseamnă născut din Dumnezeu, deci copil al Lui. Toţi aceştia au calitatea de a-l numi pe Dumnezeu Tată.
„Şi pentru că sunteţi fii, Dumnezeu ne-a trimis în inimă Duhul Fiului Său, care strigă: <<Ava,>> adică: <<Tată!>>” (Galateni 4; 6)
Adevărata Biserică a lui Dumnezeu este o entitate spirituală, ne organizată instituţional, dar al cărei membrii sunt în majoritatea lor şi membrii ai Bisericilor instituţionale, cel puţin în prezent, dar unii dintre membrii ei se află în afara oricăror instituţii bisericeşti. Caracteristicile Bisericii Spirituale Unice sunt: este întemeiată de Dumnezeu, are o componenţă stabilită de El, are o structură compusă de El, are de îndeplinit proiecte prevăzute de El, are o finalitate precizată de El. Această realitate spirituală nu are în componenţa sa bunuri materiale, clădiri sau alte facilităţi, nu are angajaţi plătiţi, nu are conturi bancare, existenţa sa nu este aprobată de state şi nici nu are nevoie de o astfel de aprobare, întrucât această Biserică Spirituală Unică nu are un sediu social. Intrarea în Biserica Spirituală Unică s-a făcut încă înainte de întemeierea lumii pentru toţi aceia al căror nume a fost înscris în cartea vieţii. (Efeseni 1; 4)
Isus Cristos nu a intenţionat niciodată să transforme Biserica Sa într-o instituţie politico-religioasă. Isus înţelegea prin Biserică cu totul altceva decât ceea ce se înţelege astăzi. El vedea în Biserică trupul Său spiritual şi nu doar trupul dar şi imaginea Sa. Membrii Bisericii Sale sunt consideraţi a fi fraţii şi surorile Sale, toţi urmând să ajungă la aceeaşi statură morală, ca şi El. (Efeseni 4; 13) Toţi membrii adevăratei Biserici a lui Dumnezeu trebuie să fie, din punct de vedere al caracterului ca şi Cristos, şi aceasta nu înseamnă depersonalizare ci renaştere spirituală. Biserica celor născuţi din Spirit are originile în ziua Cincizecimii. Din ea fac parte Creştinii născuţi din nou, adică născuţi din apă şi din Spirit, aparţinând de toate Bisericile instituţionale. În acelaşi timp numai Creştinii renăscuţi spiritual, care sunt membrii ai diverselor denominaţiuni, de exemplu, Biserica instituţională Ortodoxă, cea Romano Catolică, Greco Catolică, Bisericile instituţionale Protestante, Reformate, Neo-protestante etc., sunt membrii şi în Biserica Spirituală Unică. Toţi aceştia sunt într-o unitate spirituală perfectă, bazată pe dragostea lui Cristos, adică dragostea de natură divină, chiar dacă nu se cunosc între ei. Legăturile instituţionale sunt de regulă fragile şi interesate sau pur convenţionale, dacă bineînţeles nu se bazează şi pe legături familiale sau pe o prietenie personală, dar legătura spirituală, în Cristos, este desăvârşită.
În cartea intitulată „Biserica celor născuţi din Spirit şi Bisericile corporatiste - Creştinism spiritual şi religie instituţională” fac o prezentare detaliată a unei multitudini de aspecte legate de problema adevăratei Biserici a lui Dumnezeu şi de aceea vă invit să o citiţi şi să o descărcaţi în mod liber de pe site-ul www.bisericaspiritualaunica.com