Sunday 15 June 2014

Hristos în noi nădejdea slavei

    Îl cunoaştem pe Dumnezeu, atunci şi numai atunci când El locuieşte în noi. Când locuieşte în noi îl vedem pe El ca într-o oglindă, atunci când ne observăm și ne cunoaştem pe noi înşine, omul nostru interior. Experienţa noastră personală cu Dumnezeu este calea de a îl cunoaște pe El şi fiecare zi scursă înseamnă o mai bună cunoaştere a Lui. Atunci când Dumnezeu se oglindeşte în noi, El se şi întipăreşte în noi şi noi devenim imaginea Sa. Imaginea lui Dumnezeu nu este dată de instituţiile bisericeşti sau de organizațiile religioase, ci de copii Lui, sfinţii. Dacă Dumnezeu locuieşte în noi, atunci în noi se oglindeşte slava lui Dumnezeu, se întipăreşte Fiinţa Lui, la fel ca şi în Isus (Iisus), Fiul Său. Dacă aş spune de la mine aceste lucruri poate că nu aş fi crezut, dar sunt scrise în Biblie. Pavel a spus că acum vedem ca într-o oglindă, în chip întunecos, dar în viitor vom vedea faţă în faţă. (1 Corinteni 13; 12) Oglinda aceasta este în noi, nu în afara noastră şi o avem numai dacă Dumnezeu locuieşte în noi. Prezenţa lui Dumnezeu, care se reflectă în noi, este oglinda în care îl vedem şi îl cunoaştem pe El. Acum vedem în chip întunecos deoarece lumea şi firea noastră pământească ne împiedică să vedem limpede. Noi îl oglindim pe Dumnezeu cu mintea noastră umană, în chip întunecos, dar prezența Lui în noi este vie, adică se poate simți, în inimile noastre. Dacă Dumnezeu nu locuieşte în noi, nu avem această oglindă şi nu îl putem cunoaște pe El în nici un fel, nici măcar în chip întunecos sau neclar, suntem orbi spiritual. Doctrinele și dogmele instituțiilor bisericești sau interpretările pe care acestea le dau Bibliei se contrazic între ele și nu sunt o cale suficientă pentru cunoașterea lui Dumnezeu. Dacă Dumnezeu nu locuiește în noi, nu ne putem vedea nici pe noi, cum suntem în esenţa noastră spirituală şi nici pe Dumnezeu. Ca să vedem cine suntem cu adevărat în cele mai adânci aspiraţii ale noastre, trebuie ca Dumnezeu să locuiască în noi. Ca să locuiască în noi, Dumnezeu trebuie să se nască în noi, adică este necesar ca noi să fim născuţi din nou, din El şi o dată cu naşterea noastră de sus El se întrupează în noi şi noi devenim templele sau trupurile Duhului Sfânt şi împreună Trupul lui Cristos. Ioan 3; 3-5) Trupul unic este făcut din multe trupuri, dar are un singur Duh. Dacă îl căutăm pe Dumnezeu în afara noastră, nu îl vom găsi, decât dacă locuieşte mai întâi în noi. Pavel se referea la aceea că îl vom vedea pe Dumnezeu şi Împărăţia Sa, faţă în faţă. Când îl vom vedea pe Dumnezeu şi Împărăţia Sa faţă în faţă atunci orice întunecime se va risipi şi lumina ne va locui deplin.
 
Hristos în noi este speranța mântuirii noastre, deoarece putem să știm că vom fi cu El în veșnicie, numai dacă El este în noi acum. Altfel nu putem avea nici o garanție. Dacă Hristos, prin Duhul Sfânt, nu locuiește în noi, înseamnă că noi nu suntem ai Lui. (Romani 8; 9) Probabilitatea este ca noi să nu fim cu El, adică să nu fim mântuiți, dacă nu suntem ai Lui. Vrem să știm dacă vom fi mântuiți? Atunci trebuie mai întâi să răspundem la întrebarea dacă Hristos locuiește în noi, prin Duhul Sfânt. Acest adevăr nu are a face doar cu Biserica instituțională Penticostală, deoarece el se referă la absolut toți Creștinii, Ortodocși, Catolici, Protestanți, Reformați, Evangheliști, Baptiști și desigur și Penticostali. A fi umplut cu Duhul Sfânt nu înseamnă a bâigui două sau trei cuvinte într-o limbă neînțeleasă de nimeni, așa cum se întâmplă în anumite confesiuni creștine și a pretinde astfel că ești proroc. Nicidecum, deoarece vorbitul în limbi necunoscute, care este un dar al Duhului Sfânt, nu este nici pe departe cel mai relevant dar, atunci când limbile sunt neînțelese, deci nu există nici un motiv pentru care să se abuzeze atât de mult de el. Este darul cel mai ușor de contrafăcut. De ce nu apar vindecări sau alte minuni sau chiar prorocii, cu aceeași frecvență? Acestea sunt mai greu de falsificat.

5 Aş dori ca toţi să vorbiţi în alte limbi, dar mai ales să prorociţi. Cine proroceşte este mai mare decât cine vorbeşte în alte limbi; afară numai dacă tălmăceşte aceste limbi, pentru ca să capete Biserica zidire sufletească.
6 În adevăr, fraţilor, de ce folos v-aş fi eu, dacă aş veni la voi vorbind în alte limbi şi dacă cuvântul meu nu v-ar aduce nici descoperire, nici cunoştinţă, nici prorocie, nici învăţătură?
7 Chiar şi lucrurile neînsufleţite care dau un sunet, fie un fluier sau o lăută: dacă nu dau sunete desluşite, cine va cunoaşte ce se cântă cu fluierul sau cu lăuta?
8 Şi, dacă trâmbiţa dă un sunet încurcat, cine se va pregăti de luptă?
9 Tot aşa şi voi, dacă nu rostiţi cu limba o vorbă înţeleasă, cum se va pricepe ce spuneţi? Atunci parcă aţi vorbi în vânt.
10 Sunt multe feluri de limbi în lume, totuşi niciuna din ele nu este fără sunete înţelese.
11 Dar, dacă nu cunosc înţelesul sunetului, voi fi un străin pentru cel ce vorbeşte, şi cel ce vorbeşte va fi un străin pentru mine. (1 Corinteni 14; 5
18 Mulţumesc lui Dumnezeu că eu vorbesc în alte limbi mai mult decât voi toţi.
19 Dar în biserică, voiesc mai bine să spun cinci cuvinte înţelese, ca să învăţ şi pe alţii, decât să spun zece mii de cuvinte în altă limbă. (1 Corinteni 14; 18-19)

      Acest dar, al vorbitului în limbi a fost folosit la ziua Cincizecimii, dar acolo a fost un semn real pentru necredincioși, căci limbile au fost înțelese de ei. Chiar Pavel susținea că preferă să tacă dacă într-o adunare dacă nu este nimeni care să poată tălmăci o limbă neînțeleasă. A fi umplut cu Duhul Sfânt înseamnă cu mult mai mult decât a repeta două sau trei cuvinte neînțelese, înseamnă a îți schimba natura, prin nașterea din nou, înseamnă a deveni o făptură nouă, înseamnă a manifesta darurile și roadele duhovnicești și mai înseamnă a fi gata să murim pentru aproapele nostru. Rostul pentru care suntem mântuiţi este să devenim, prin adopţie, fraţii şi surorile lui Isus (Iisus). (Romani 8; 29) Prin urmare, rostul existenţei noastre este aceea de a ne ridica la înălţimea plinătăţii staturii lui Hristos. (Efeseni 4; 13)
Dumnezeu nu doreşte să aibă doar un singur Fiu, ci doreşte să aibă mai mulţi şi de asemenea şi fiice şi locuieşte în fiecare din ei. Relaţiile dintre copii lui Dumnezeu nu sunt stabilite de instituţiile bisericeşti, ci sunt stabilite de Duhul Sfânt, care locuieşte în toţi copiii lui Dumnezeu şi fără să fie locuit de Duhul Sfânt nimeni nu este copil al lui Dumnezeu. Degeaba îl numeşti Tată şi te rogi Lui ca unui Tată, tu care nu ai intrat în familia spirituală a lui Dumnezeu şi nu eşti născut din El, căci numai aceia care sunt născuţi din El au un motiv să îl cheme pe El Tată, numai aceia și numai acelea pot intra și pot vedea Împărăția lui Dumnezeu. (Ioan 3; 3-6) Dacă numai pentru ca să îţi meargă bine pe pământ, ca să ai sănătate şi bani şi copii tăi să reuşească în viaţă, crezi tu în Dumnezeu, atunci ai scăpat din vedere partea cea mai importantă, deoarece El doreşte pentru tine mult mai mult decât atât. Dumnezeu doreşte ca tu să fi fiul sau fiica Sa, moştenitorul sau moştenitoarea Lui, bucuria Lui, obiectul dragostei Lui. Dumnezeu doreşte să împartă totul cu tine, să trăiască în tine, să creeze prin tine. Ca să ai toate acestea trebuie să devii copilul Lui, adică să fi născut din El. Numai dacă Dumnezeu locuieşte în noi şi noi în El, avem siguranţa mântuirii deoarece Hristos în noi este nădejdea slavei. (Coloseni 1; 27)

Vă invit să vizitaţi www.bisericaspiritualaunica.com

Să nu ne lăsăm înşelaţi!

Instituţiile bisericeşti sunt o imagine deformată şi prin urmare înşelătoare a Împărăţiei lui Dumnezeu. Nimic din cea ce este pe pământ nu va mai fi în Ceruri, în afara celor mântuiţi, dar şi aceştia vor fi schimbaţi. În Împărăţia lui Dumnezeu nu va mai exista aceeaşi organizare ca cea existentă în Bisericile instituţionale. Nici un om mântuit nu va avea autoritate asupra altui om şi nu îl va învaţă pe altul ce trebuie să creadă. Nimeni nu se va ridica deasupra semenilor săi prin funcţiile instituţionale pe care le deţine şi nimeni nu va mai fi păstor al altor suflete, nimeni în afară de Isus (Iisus). El ne va păstori arătându-ne doar urmele rănilor Sale şi numele fiecăruia dintre noi care este înscris în coasta Sa, străpunsă de suliţă. În Împărăţia lui Dumnezeu nimeni nu va mai fi bolnav şi nu va mai alerga la preoţi şi la sfinţi, pentru a fi vindecat. Nimeni nu se va simţi mai puţin important decât alţii şi nimeni nu va trece întotdeauna ne observat. Nici o persoană, care va fi mântuită nu va avea doar rolul de observator şi spectator pasiv, ci toţi vom participa, în egală măsură la bucuria de a fi cu Dumnezeu. Nimeni nu va mai cere ajutorul lui Dumnezeu, aprinzând candele şi lumânări, care să arate drumul, căci Dumnezeu va lumina cu slava Sa, zi şi noapte, pe cei mântuiţi. În Împărăţia lui Dumnezeu nu vor mai fi toţi oamenii, care astăzi ne înconjoară şi nu vom mai auzi bârfe formulate fără temei de aşa zişi „fraţi şi surori.” Nimeni nu ne va mai „cântări” din cap până în picioare, atunci când vom intra într-un loc şi nimeni nu va emite păreri maliţioase, despre noi. Nimeni nu ne va considera un pericol pentru sine şi nimeni nu va încerca să ne elimine din drumul său. Nu ne vom mai alia pentru a ne servi interesele unii altora şi fiecare va căuta interesele celuilalt, înaintea intereselor sale. În Împărăţia lui Dumnezeu nu vom mai fi iubiţi doar de familie şi rude şi toţi cei mântuiţi vor fi o singură familie armonioasă şi rude în sângele lui Cristos. În familia unică a celor mântuiţi toţi membrii se vor dezvolta armonios şi nu vor mai fi discuţii privitoare la divergenţe de păreri deoarece toţi vor avea la dispoziţie tot ceea ce se poate cunoaşte. În Ceruri, cei mântuiţi nu se vor diviza în funcţie de părerile începătoare pe care le-au avut pe pământ, despre Dumnezeu şi nu se vor grupa după Bisericile instituţionale de care au aparţinut pe pământ. Va fi o singură familie, nu mai multe şi toţi vor trebui să recunoască că aici pe pământ toţi au greşit în cunoaştere deoarece au cunoscut numai în parte. În Împărăţia lui Dumnezeu Isus (Iisus) ne va servi la masă şi nu se va ruşina că face acest lucru, El fiind Dumnezeu. Aşa cum un tată sau o mamă îi slujeşte copilului său cu toate că este cu mult mai mic decât ei şi cu mult mai slab, tot aşa şi Dumnezeu ne va sluji din dragoste şi nu ne va strivi cu puterea Sa. Dumnezeu nu ne iubește doar pentru ceea ce suntem acum, aici pe pământ, ci ne iubește mai ales pentru ceea ce putem să devenim și vom fi în Împărăția Sa. Numai Dumnezeu știe cum se va dezvolta, în Împărăția Sa, potențialul care există în noi, ne actualizat, aici pe pământ, căci numai El cunoaște cu adevărat condițiile de acolo. Dumnezeu ne cunoaște nu doar în actualitate dar și în potențialitate. Dacă luăm o floare, gata să moară, aproape uscată și o îngrijim atent ea poate să devină foarte frumoasă și Dumnezeu știe mai bine decât oricine de ceva avem nevoie pentru ca să devenim frumoși. Nimic din ceea ce este pe pământ nu va fi şi în Ceruri şi de aceea Bisericile instituţionale ne mint cu imaginea pe care ne-o prezintă despre Dumnezeu, căci ele ne prezintă o imagine pământească, lumească, despre ceea ce este supra-pământesc, spiritual. Mai mult chiar în Împărăţia lui Dumnezeu totul va fi atât de diferit decât ceea ce este  pe pământ încât va fi chiar opusul a ceea ce vedem astăzi în Bisericile instituţionale. Cine este născut din nou a gustat şi a văzut ce bun este Domnul şi a primit o arvună din Împărăţia lui Dumnezeu, aici pe pământ. Dumnezeu ne-a şi pecetluit şi ne-a pus în inimă arvuna Duhului. Împărăţia lui Dumnezeu este înăuntrul nostru.

    Vizitaţi websitul www.bisericaspiritualaunica.com

Dumnezeu este dragoste

Dacă ar fi să îmi conduc opțiunile după imaginea despre Dumnezeu, pe care o creează Bisericile instituționale aș renunța la Creștinism. Care este explicația pentru o astfel de potențială decizie? Una simplă și anume aceea că eu nu doresc să devin sclavul sau robul nimănui, oricât de puternică ar fi aceea persoană, nici măcar robul lui Dumnezeu. Dumnezeu este prezentat, de către Bisericile instituționale, ca un monarh absolut, care face numai ceea ce vrea El și nu dă socoteală nimănui pentru ceea ce face și lucrul acesta nu mă încântă. Un Dumnezeu al dreptății, care îi pedepsește pe cei ticăloși, dar care mai întâi face totul ca să schimbe inimile oamenilor și deci motivațiile lor, este de dorit. De ce? Chiar dacă scapă câteodată de justiția umană, cei care calcă în picioare adevăratele valori morale, răspund totuși în fața justiției divine. Este încurajator și de dorit să ști că cei care săvârșesc fapte oribile, fără să țină cont de ceilalți, vor da o dată socoteală pentru ele. Pedeapsa nu trebuie să fie tortura și chinul veșnic, ci doar separarea definitivă de Dumnezeu și de cei mântuiți și aceasta va și fi.
Personal, nu aș fi fericit să trăiesc veșnic în mijlocul unor mulțimi care, nefiind renăscute spiritual, adică născute din nou, urmăresc exclusiv calea propriilor instincte egoiste. Pe de altă parte, judecarea cu ușurință a unor oameni, care săvârșesc, din disperare, fapte la care se simt, în mod fatal, chemați să le comită, mi se pare tot o nedreptate și de aceea justiția umană ar trebui să fie o balanță perfectă, care să țină cont de condiția umană. Numai Dumnezeu cunoaște inimile oamenilor și motivelor lor ascunse și de aceea El este Cel mai competent Judecător. Un Dumnezeu al dreptății nu este un Dumnezeu capricios, care stabilește, în mod arbitrar, prin simpla Sa voință, niște reguli ritualice și apoi îi pedepsește cu moartea, pe cei care nu le respectă. Cu toate acestea Dumnezeu, în viziunea creștină, este nu doar Judecător, ci și Legiuitor. Regulile stabilite de Dumnezeu sunt în deplin acord cu valorile pe care le promovează și care duc la fericirea tuturor și nu numai la fericirea unora, în detrimentul altora. Dumnezeu stabilește drepturi clare între oameni și cei care le încalcă plătesc un preț ridicat. Obligația fiecărui om este aceea de a își iubi aproapele, ca pe sine însuși. Această obligație însă nu poate fi cuprinsă în nici o lege, căci nu se poate comanda inimii să iubească. În orice caz, ajută la practicarea iubirii creștine și dragostea spirituală pregătită și exersată cu mintea, adică înțelegerea profundă a realităților în care oamenii, care se cer iubiți, trăiesc. Ca să poți iubi oamenii trebuie mai întâi să îi înțelegi. De aceea afirm că obtuzitatea și incultura nu îi ajută pe Creștini la practicarea credinței lor. Paradoxal însă multe Biserici instituționale tocmai aceasta propovăduiesc. Lipsa de educație, disprețul față de știință, lipsa de informare și cunoaștere fac ca oamenii să fie mai ușor de manipulat. Lupta reprezentanților multor Biserici instituționale este cu televizorul, internetul și cărțile, așa cum în trecut lupta instituției bisericești se ducea cu oamenii de știință.
O problemă fundamentală este însă aceea de a ști ce drepturi și ce obligații avem față de Dumnezeu însuși. Obligațiile le cunoaștem și obligația principală, despre care vorbesc mai toate Bisericile instituționale, este supunerea totală și necondiționată față de El, dar care sunt drepturile noastre intangibile? Este această supunere cu adevărat necondiționată sau este totuși condiționată de capacitatea noastră de înțelegere a principiilor care stau în spatele cerințelor lui Dumnezeu? Eu susțin că în practică se realizează ceea de a doua opțiune. Nimeni nu poate să respecte în realitate și în spiritul său un principiu, dacă nu este pătruns de importanța vitală a acestuia. Se impune să vedem lumea cu ochii lui Dumnezeu, ca să înțelegem principiile și cerințele Sale. Trebuie să avem gândul lui Hristos. Trebuie să înțelegem de ce Isus (Iisus) s-a lăsat răstignit pe cruce, căci nu putea fi răstignit fără voia Sa. Ce motivație profundă a determinat decizia Sa? Ce l-a propulsat pe Isus (Iisus) să caute să facă numai bine celor din jur, în loc să caute să își facă o viață personală cât mai fericită? Creștinismul nu are nici o valoare morală pentru aceia care nu îl trăiesc în interiorul lor și în motivațiile sale profunde. Creștinismul, dimpotrivă, a fost transformat într-o ideologie, într-o formă de a organiza masele, morala sa adâncă rămânând să fie folosită numai ca pretext. Lucrul acesta se observă după roadele sale, adică sunt puțini aceia sau acelea, care trăiesc cu adevărat morala creștină, în viața de fiecare zi și sunt mulți aceia care citează principiile creștine, ca o dovadă a propriei lor moralități pur omenești. Mulți sunt chemați și puțini sunt aleși.
Unii se pun în genunchi de frică. Ei se tem că dacă nu fac acest gest vor avea de suferit. Ei cred că Dumnezeu este o Persoană cu care este mai bine să fi în ordine, ca să ai numai de câștigat. Este adevărat că este bine să fim în ordine cu Dumnezeu, dar motivația nu trebuie să se reducă la frică. Mulți îl tratează pe Dumnezeu ca pe un șef al universului și totuși Dumnezeu este dragoste, nu este stăpânire, nu este autoritate. Dumnezeu îi adună pe oameni și îi integrează, în mod armonios, între ei și în unitatea întregului cosmos, El nu îi domină și distruge pe aceștia. Omul este un participant la conștiința lui Dumnezeu. Primul astfel de participant este omul Isus (Iisus). Dumnezeu, din dragoste pentru cei cu inima curată, îi pedepsește pe ticăloși și bine face, deoarece în felul acesta El apăra nevinovăția și dreptatea. Mulți cred că Dumnezeu face doar ce vrea El și că nimeni și nimic nu poate să reziste puterii Sale și de aceea este bine să ne supunem Lui, fără să întrebăm nimic, dacă vrem să supraviețuim. Dacă se supără pe noi, se spune, Dumnezeu o să ne omoare și o să ne arunce în iad și de aceea cel mai bine este să ne supunem fără să crâcnim. Nu a procedat Dumnezeu oare așa cu Evreii, care nu s-au supus întru totul voinței Sale? Cu toate acestea, Dumnezeu este dragoste. Dumnezeu ne cere să ne supunem Lui liber și din convingere, căci supunerea de frică nu este autentică și cuprinde în ea corupția. Frică are numai acela sau aceea care face lucruri condamnabile și de aceea știe că Dumnezeu îl poate sau o poate pedepsi pentru ele. De fapt, Dumnezeu nu face numai ce vrea, pentru că Dumnezeu este dragoste. Dumnezeu iubește mai întâi și după acea face ce vrea și, în ceea ce ne privește, nu face decât ceea ce îi permite dragostea pe care o are pentru noi să facă. Dacă esența lui Dumnezeu este dragostea El nu poate să facă nimic care contrazice această esență. Dumnezeu este limitat de propria Sa dragoste pentru noi, dacă cu adevărat El este dragoste. De aceea afirmația că Dumnezeu este dragoste este fundamentală. Este însă această afirmație și adevărată? Eu sunt convins că da, în ciuda multor exemple din V.T., care sunt scrise parcă să contrazică acest principiu. De ce sunt convins că Dumnezeu este dragoste? Datorită exemplului pe care El ni l-a dat în Persoana lui Isus (Iisus). Dacă aș citi numai V.T., luând în considerare raporturile dintre Dumnezeu și celelalte popoare, altele decât Evreii, nu aș putea să ajung la concluzia că Dumnezeu este dragoste.
Dacă nu există principii clare, pe care atunci când le respecți să ai garanții, ci totul depinde de bunăvoința sau bunul plac al altcuiva, indiferent cât de luminată este aceea persoană, atunci avem o problemă. Dacă Acel monarh absolut judecă cum vrea El, pe baza propriilor Sale principii avem o problemă și mai mare. Dacă Dumnezeu ar fi doar un străin, un fel de extraterestru pentru om, adică reprezentantul unei civilizații mult superioară nouă, stau și mă întreb de ce ar trebui să fiu atât de fericit că am ajuns robul acelei puteri, căreia trebuie să mă supun necondiționat. Merită oare să îmi ofer libertatea mea personală și demnitatea mea de om în schimbul vieții veșnice, trăită în genunchi? Dacă Dumnezeu a creat toate lucrurile și El este dragoste cum se explică atât de multă ură și răzbunare împotriva oamenilor, așa cum este prezentată în V.T.? Aici avem a face cu două probleme diferite. Prima, imaginea despre Dumnezeu, pe care ne lasă să o întrevedem V.T. nu este decât o dimensiune sau o latură, a acestei Realități infinite și aceasta imperfect prezentată și aș îndrăzni să spun și mult exagerată. Pe de altă parte, Dumnezeu nu este doar o forță exterioară omului, El trăiește și se manifestă în om și prin om. Dumnezeu nu mai este un monarh absolut pentru om, ci împreună cu omul, El formează o nouă realitate, o ființă nouă, o nouă creațiune, Dumnezeu-omul, așa cum era Isus (Iisus). Prin și în Isus, Dumnezeu Tatăl, nu este doar o forță implacabilă, aflată în afara omului, ci El este partea cea mai bună, nivelul superior, spiritual din om, atunci când El locuiește în om. Dumnezeu este Duh și El a ales să sălășluiască în om și omul Isus (Iisus) nu poate fi un monarh absolut, dacă a ales să moară din dragoste pentru oameni. Care monarh absolut ar face așa ceva? Care monarh absolut ar spăla picioarele supușilor Săi? Prin natura lucrurilor, nici unul nu a făcut așa ceva. Au spălat Faraoni egipteni picioarele supușilor lor și le-a servit la masă, a făcut lucrul acesta regele Ludovic al XIV, Hitler, Stalin sau altcineva. Cu toate acestea Isus (Iisus) a venit ca unul care servește la masă și nu care este servit, după cum a afirmat chiar El. (Luca 22; 27) Fără Isus, nu îl putem înțelege pe Dumnezeu Tatăl, din V.T., căci în V.T. Dumnezeu Tatăl, aflat în afara omului, s-a manifestat ca un Stăpânitor, ca și un monarh absolut, care urmărea ne abătut doar țelurile Sale personale, planul Său, fără să țină cont de dramele umane pe care le provoca. A decis moartea unor întregi popoare, chiar și moartea unor copii nevinovați cu scopul de a putea cuceri o țară, pentru poporul Său. Asprimea față de aceste popoare era echivalată cu asprimea față de propriul Său popor, dar aceasta este un fel de dragoste pe care oamenii cu greu o pot înțelege. Oricum Evreii nu au înțeles-o și de aceea s-au răzvrătit mereu și în final l-au răstignit pe Fiul lui Dumnezeu.
În V.T. Dumnezeu și omul sunt rupți între ei, ca să mă exprim astfel și singura lor legătură este o Lege și un legământ, pentru care Dumnezeu este și Legiuitor și Judecător, în același timp. Aceasta creează o problemă, deoarece Dumnezeu pare a fi cu totul subiectiv și în situația de a judeca și condamna oamenii pe baza unei Legi, care așa cum spunea apostolul Pavel, nici măcar nu putea să fie ținută. Legea dată de Dumnezeu în V.T. era duhovnicească și nu avea cum să fie respectată de oameni, care erau firești, adică conduși de firea lor pământească. (Romani 7; 1-13; 8; 1-11) Dumnezeu a dat o Lege, care nu putea să fie ținută de oameni și apoi i-a condamnat pe aceștia cu asprime, pentru că nu o respectau. Unde era dragostea lui Dumnezeu? Era insesizabilă, dar nu înseamnă că nu exista. În V.T. se creează aparența că Dumnezeu este un monarh absolut, un Stăpân exigent, în fața căruia nu există apărare, în cazurile mai grave. Mai mult, câteodată, Dumnezeu este atât de pornit împotriva poporului Său, încât este gata să îl distrugă pe loc și renunță la acest gând, numai la rugăciunile lui Moise. (Exodul 32; 7-10) Asta oare nu înseamnă să fi iute la mânie? Dumnezeu în V.T. se mâniază și este chiar iute la mânie și nu se dovedește îndelung răbdător, așa cum se spune că este, atunci când poporul Său se revoltă împotriva condițiilor Sale de viață. (Exodul 17; 1-7) V.T. îl descrie pe Dumnezeu ca având calități, care însă nu rezultă și din atitudinea Sa, față de poporul Său. (Exodul 34; 6) Aceștia din urmă, adică membrii poporului Său, apar mai degrabă ca fiind niște cobai, pe care se face o anumită experiență și care au ajuns într-o situație, pe care nu și-au dorit-o. Așa apare Dumnezeu văzut din exterior. Din interior, adică atunci când Dumnezeu locuiește în om, lucrurile stau diferit, căci El procedează altfel, în raport cu modul în care a procedat cu oamenii în vechime. În V.T. Dumnezeu privilegia pe poporul Său, în dezavantajul altor popoare și altor oameni, pe care se spune că tot El i-a creat. În N.T. Dumnezeu nu mai face același lucru, ci le cere copiilor Săi să fie drepți și să trăiască în pace cu toți oameni, inclusiv cu cei necredincioși, deci nu le permite acestora să trăiască exploatându-i pe aceștia, așa cum făceau Evreii, cu cei din jurul lor. Isus le cere copiilor lui Dumnezeu să se lase exploatați de necredincioși și nicidecum să îi exploateze pe aceștia. Isus a învățat pe ucenicii Săi ca aceștia să care nu doar o milă, ci chiar două mile bagajele celor care le cereau să facă lucrul acesta.
Există o uriașă deosebire în ceea ce privește imaginea lui Dumnezeu în V.T. și în N.T. În vechime, Dumnezeu pare a fi în război cu omenirea, chiar cu poporul Său. Prin Isus, Dumnezeu face pace cu omul și în El, Dumnezeu împacă toate lucrurile. Mai toate Bisericile instituționale privesc într-o continuitate nezdruncinată V.T. și N.T. și vorbesc despre cele două ca și cum ele ar fi expresia unei singure religii, în faze istorice diferite. Mai mult, cei mai mulți evangheliști folosesc textele din V.T. ca și cum ar fi din N.T. fără să înțeleagă, să distingă, să explice și să sublinieze, diferența uriașă dintre cele două legăminte. În V.T. legământul privea, prin intermediul unui om, un întreg popor, pe când în N.T. legământul privește o multitudine de indivizi, care intră fiecare în parte, în mod personal, în acest legământ. În V.T. exista un singur legământ și în N.T există tot unul singur, dar spre deosebire de vechiul, noul legământ se încheie cu fiecare credincios în parte și nu cu o instituție bisericească sau alta, așa cum le-ar place acestora să creadă. O eroare, pe care am constatat-o, în doctrina Bisericii instituționale Ortodoxe, este că aceasta privește comunitatea celor credincioși, ca având mai multe atribute decât i s-a conferit de către Dumnezeu. Comunitatea nu poate ”rezolva” mântuirea noastră, această salvare este pers0onală și ne privește pe fiecare în parte și doar după aceea putem să vorbim despre Biserică ca fiind comunitatea tuturor celor salvați. Cu cât standardul spiritual este mai scăzut, cu atât mai populară este o anumită confesiune religioasă. Reprezentanții Bisericii instituționale Ortodoxe cunosc acest adevăr. Oricum, standardul spiritual real al învățăturilor lui Isus (Iisus) este foarte înalt, dar nimeni dintre noi nu este în măsură să ”aranjeze” mântuirea altora. De fapt, într-un fel sau altul, în grade diferite, toate confesiunile creștine comit această eroare, ori de câte ori se hazardează să convingă oamenii că numai dogmele și doctrinele lor sunt corecte.
Legământul, în N.T. nu se încheie între Dumnezeu și fiecare Biserică instituțională în parte, ci între El și fiecare potențial copil al Său, în parte. Dumnezeu nu încheia legământul cu Biserica Sa, ci cu omul, cu individul credincios și El își ține partea Sa de legământ cu fiecare. Biserica, înțeleasă fie ca realitate spirituală și unică, fie ca Biserică instituțională, adică Biserică locală, nu este o entitate care are un legământ cu Dumnezeu. Singura entitate, care are legământ cu Dumnezeu este omul credincios. Bisericile cumulează pe aceia sau acelea, care au legămintele lor personale cu Dumnezeu, îi adună dar îi și îi împrăștie. Toți aceia sau acelea care respectă partea lor din legământ fac parte și din Biserica unică, realitate spirituală a lui Dumnezeu și ceilalți, care nu își respectă obligațiile din legământ fac parte, cu numele, doar din Bisericile instituționale. Creștinii, care au un legământ personal cu Dumnezeu și nu doar cei botezați la maturitate, formează un popor al Lui și, cu toate că în practică par a fi mai multe popoare, adică mai multe confesiuni creștine, totuși există un singur Trup spiritual al lui Hristos. Eu susțin că în realitate ei sunt un singur popor și nu mai multe și acesta este încă un motiv pentru care eu promovez Biserica unică a lui Dumnezeu. Adevărata Biserică a lui Dumnezeu reprezintă poporul Său unic, format din toți aceia sau acele, care respectă legământul lor personal, făcut cu El. Care sunt termenii legământului? Dragostea de Dumnezeu, care nu se poate impune printr-o poruncă și dragostea pentru aproapele. Dragostea este singura poruncă, care nu este poruncă, căci nimeni nu poate iubi la comandă. Aici este cheia Creștinismului, adică în întâlnirea personală dintre om și Dumnezeu, prin Isus (Iisus), căci cei doi nu se pot iubi, dacă nu se întâlnesc în modul cel mai apropiat, în interiorul aceleiași conștiințe. Omul și Dumnezeu, nu mai sunt separați printr-o Lege, ei sunt uniți în Duhul Sfânt, sunt una, în Isus (Iisus). (Ioan 17; 21) Dacă suntem una cu Dumnezeu, nimic nu ne mai separă de Dumnezeu și nimic nu ne poate separa de dragostea lui Hristos. Dumnezeu nu este Stăpânul nostru, El este în noi, este cu noi, suntem noi, împreună cu El.
Eu nu cred că Dumnezeu Tatăl este asemănător cu un monarh absolut, ci cred că El este Duh, așa cum ne-a spus Hristos. Cred că orice om care îl primește să locuiască în el sau în ea, poartă în sine pe Dumnezeu și că imaginea de Stăpân absolut, creată de instituțiile bisericești este una falsă. Printr-o predicare greșită, în care se amestecă V.T. cu N.T., fără să se explice diferența calitativă și nu doar istorică, imaginea pe care Bisericile instituționale o creează despre Dumnezeu este una greșită. El este prezentat ca un Stăpân sau un monarh absolut, extrem de exigent, care dorește să își impună voința asupra întregii lumi. Așa credeau Evreii că este Dumnezeu și de aceea nu l-au recunoscut pe Isus, când a venit pe pământ. Ei nu l-au primit pe Fiul lui Dumnezeu, căci nu vedeau în Isus pe Stăpânitorul universului, așa cum este prezentat de V.T., care să îi ajute să cucerească, împreună cu El, lumea aceasta. Isus (Iisus) a contrazis această viziune, care îl prezintă pe Dumnezeu ca fiind un Stăpân absolut și eu nu fac altceva decât să o resping împreună cu El. La Matei, care a scris concentrându-și atenția către Evrei, mai sunt urme foarte slabe, din această viziune, dar la Ioan,aceasta dispare cu desăvârșire. V.T. este un document istoric important, care trebuie să fie cunoscut cât mai bine, dar nu poate fi folosit ca exemplu, pentru că modul în care Dumnezeu a procedat cu oamenii în vechime, nu mai este deloc același cu cel în care tratează omenirea, în zilele noastre. Religia iudaică și Religia creștină sunt două religii foarte diferite, chiar dacă au o legătură între ele. Cu toate că Dumnezeu este prezentat ca fiind Acela care l-a crea pe om, totuși El l-a înțeles cu adevărat pe acesta din urmă numai după ce El însuși a devenit om. Dacă nu ar fi așa, atunci Dumnezeu nu ar mai fi avut nevoie să se întrupeze în om. Dumnezeu a dovedit că principiile Sale nu sunt absurde și că ele pot fi ținute, dacă cineva iubește destul de mult. În final, Isus (Iisus) ne-a învățat să ne supunem lui Dumnezeu, dar pentru adevăratele motive, adică să ne supunem dreptății care nu poate face rău aproapelui.
Cred că Dumnezeu este dragoste, este unitatea cea mai profundă, a tot ceea ce există și nu este, decât metaforic, un Dumnezeu care se războiește cu toată lumea și care în final câștigă. Dumnezeul oștirilor, care face război cu împărații pământului este o metaforă. Dumnezeu, în vechime, a fost conducătorul oștirilor evreiești, care ucidea pe dușmanii Săi, adică pe aceia sau acelea cărora nu li se făcuse cunoscut, dar astăzi nu mai este un șef militar, El este un Tată, pentru toți aceia sau acelea, care binevoiesc să îl recunoască, în acest fel. Dumnezeu, în trecut, a făcut o alegere și a împărțit lumea în două părți, pe de o parte poporul Său și pe de altă parte restul lumii, potențiali Săi dușmani. După întruparea în Persoana lui Isus (Iisus), Dumnezeu nu mai face război cu oamenii, a făcut pace cu ei. Dacă îi iubește, caută să îi atragă pe unii la El, prin dragostea pe care le-o arată. Dumnezeu nu este opusul lumii și nu urăște lumea, ci refuză nedreptatea și o pedepsește. Dumnezeu nu este doar Tatăl nostru, El este și Judecătorul nostru Suprem, totuși un Tată iubitor iartă sau pedepsește pe copiii Săi, dar în nici un caz, nu îi chinuiește în iad. Tată, Legiuitor și Judecător înseamnă că Dumnezeu vrea ca noi să înțelegem, să îl înțelegem și să îl cunoaștem pe El și atunci când ajungem să cunoaștem, tot atunci ajungem și să înțelegem. Dumnezeu vrea ca noi să fim ca și El, nu robii Lui, ci partenerii Lui, imaginea Lui, întipărirea slavei Lui. Isus este doar primul născut dintre mai mulți frați, nu mai este singurul născut din Dumnezeu. Isus Hristos este primul născut din Dumnezeu, dar în urma Lui vin mulțimile de fii și fiice ale lui Dumnezeu, născuți de sus, născuți din El. (Galateni 3; 26-28)
Dumnezeu este înăuntru nostru, în noi și nu ne conduce din afară ca pe niște robi, ci ne conduce mințile și inimile. Ni le conduce învățându-ne să iubim dreptatea și să îi iubim pe cei din jurul nostru, așa cum îi iubește El. Dumnezeu în noi, simte ceea ce ar vrea ca să simțim și noi, pentru cei de lângă noi și în felul acesta ne transformă și ne face să fim ca și El. Tatăl ne sfătuiește și noi suntem cei care luăm deciziile. Ar fi bine să învățăm să ascultăm de Dumnezeu în noi, în conștiințele noastre și să îi identificăm atent glasul. Când se află în afara noastră Dumnezeu este o forță străină nouă, strivitoare și care poate să fie și extrem de distrugătoare. Dumnezeu în afara noastră pare a fi un monarh absolut un stăpân la care nimeni și nimic nu i se poate opune și cam așa arăta El în V.T. În noi, Dumnezeu nu mai este stăpânul nostru, El este Tatăl nostru, deoarece ne conduce pe fiecare în parte cu grija și cu atenția unui Părinte. Există o mare diferența între V.T. și N.T. și anume Dumnezeu în afara omului este altceva decât El existând în om.
În V.T. îl întâlnim pe Dumnezeu în afara omului, cu aparența unui monarh absolut, care nu tolerează greșelile cu voia. Un Stăpân al universului aspru și exigent, care nimicește anumite popoare pentru a face loc poporului Său, un Dumnezeu al poporului Evreu și nu al întregii umanități. Dumnezeu este Stăpânul cosmosului, pentru că El l-a creat și inspiră frică oamenilor, care trebuie să se conducă strict după regulile Lui. Trebuie să avem grijă să discernem bine aceste imagini, căci Dumnezeu este dragoste. Cum este El dragoste dacă a nimicit și a distrus popoare întregi, de dragul poporului Său? Este Dumnezeu dragoste numai pentru cei care sunt ai Săi? Isus (Iisus) ne spune că El își iubește și vrășmașii, și lasă ploaia Lui asupra lor. (Matei 5;44-45) Dumnezeu este desăvârșit. Cum și-a iubit Dumnezeu vrășmașii în V.T., distrugându-i, fără nici o speranță? Dumnezeu este dragoste și războaiele în vechime erau o adevărată îndeletnicire pentru oameni. Oamenii se ucideau unii pe alții și nu erau inspirați de Dumnezeu la aceasta. Dacă Dumnezeu îi inspira, ce îi mai rămânea lui satan? Trebuie să fim foarte atenți atunci când interpretăm Biblia, mai ales V.T., căci interpretările pot fi manipulate. Dumnezeu este dragoste și dacă este așa, El nu poate să fie și ură. Dacă Dumnezeu este dragoste, El nu poate să își urască, să își distrugă și mai ales nu poate să își tortureze vrășmașii. Fie Dumnezeu este cu adevărat dragoste și nu i-a urât pe Cannaniți sau pe alții, fie Dumnezeu nu este dragoste și atunci a nimicit popoarele din vechime, fără nici o milă. Dacă Dumnezeu își iubea numai pe ai Săi, adică pe poporul Său, pe Evrei, cu ce se deosebea Dumnezeu de păgânii care și ei sau ele îi iubeau pe ai lor? Unde este imaginea pe care Isus (Iisus) ne-a prezentat-o despre Tatăl? El a spus că noi trebuie să fim ca și El. Înseamnă aceasta că trebuie să ne distrugem fără milă dușmanii, chiar și familiile și copii lor, așa cum făcea Dumnezeu cu popoarele pe care nu le agrea? Imaginea pe care Isus (Iisus) a prezentat-o despre Tatăl este foarte diferită față de imaginea pe care V.T. o prezintă despre El. Nu este de mirare că Isus (Iisus) a fost răstignit de Evrei, căci Dumnezeu, despre care vorbea Isus (Iisus) este foarte diferit în comparație cu Dumnezeu prezentat de V.T. Uitându-se la învățăturile V. T. și mai ales la propria lor istorie, Evreii nu aveau cum să înțeleagă pe Dumnezeul păcii, căci ei erau obișnuiți ca El să fie de partea lor și împotriva altor nemuri. Același lucru se întâmplă cu Creștinii de astăzi, cărora li se propovăduiesc, în principal și în mod nediferențiat scrierile V.T. și cărora nu li se explică ce a adus cu adevărat revoluționar Isus (Iisus) și învățăturile Sale. Dar aceasta este o tactică deliberată, deoarece V.T. susține principiile ierarhice și instituțiile religioase, eliminate prin învățăturile lui Isus (Iisus).
Implicarea lui Dumnezeu în istoria veche este una dificil de explicat, în sintagma ”Dumnezeu este dragoste.” Să nu ne lăsăm înșelați, Dumnezeu Tatăl, așa cum este propovăduit de Isus, este dragoste. Dumnezeu în V.T. este dragoste pentru Evrei și distrugere pentru dușmanii lor. Întreaga istorie a omenirii, așa cum este prezentată de V.T., este o parabolă, greu de interpretat. Dumnezeu în afara omului, în V.T., se pare că a tratat pe acesta din urmă ca pe o ființă inferioară care putea să fie nimicită atunci când El considera de cuviință. Oamenii nu aveau drepturi. Dumnezeu avea dreptul de viață și de moarte asupra lor. Orice încălcare mai serioasă a legilor stabilite de Dumnezeu ducea la uciderea persoanei vinovate. Era de ajuns ca un om să își exprime nemulțumirea și acel om sau chiar un popor întreg era distrus. Îndoiala se plătea foarte aspru și Moise a fost împiedicat să intre în țara făgăduită doar din acest motiv. După ce a servit îndelung lui Dumnezeu și poporului său Moise s-a îndoit o singură dată și aceasta a fost de ajuns ca el să fie pedepsit. Orice interpretare greșită, excesiv literală, ne poate forma o părere, adică o imagine, extrem de eronată despre Dumnezeu. În V.T., El părea a fi un Stăpân extraterestru, care controla pe om, în mod absolut și făcea ce crede El de cuviință cu acesta. Dumnezeu nu era sub controlul nimănui, făcea doar ceea ce vrea și își nimicea dușmanii. Nu exista drept de apel împotriva judecăților lui Dumnezeu. Ele erau definitive. Trebuie să discernem mult mai atent decât o fac mulți reprezentanți ai Bisericilor instituționale. Dumnezeu este dragoste, El nu este doar o forță exterioară nouă, cu care nu este bine să ne punem. Dumnezeu nu ne forțează să credem în El și nici nu ne obligă să avem despre El o părere sau alta. Dacă Dumnezeu ar vrea să se impună nouă și toată lumea să creadă în El, fie cu o raportare pozitivă, fie cu una negativă, El ar apare în mod vizibil și evident și nimeni nu s-ar mai putea prevala de inexistența Lui. Dumnezeu nu procedează în acest mod. El ne cheamă și ne lasă pe noi să discernem și noi suntem aceea care recunoaștem sau nu existența Lui.
Câtă delicatețe din partea lui Dumnezeu. Stă la o parte, în spatele universului și ne dă doar indicii, ne atrage către El, dar nu ne domină nu ne impune și nu ne obligă, prin forțarea unor evidențe, să credem în El. Credința este o relație subtilă între om și Dumnezeu, în care cel dintâi se recunoaște și se definește pe sine. Dumnezeu nu vrea să fie stăpânul lumii, dacă vroia, Isus cădea în capcană lui satana, atunci când a fost ispitit. Dumnezeu vrea să fie Stăpânul inimilor noastre, a celor capabili să îl prețuiască și să îi iubească. Dumnezeu Tatăl, spre deosebire de imaginea din V.T. nu ucide toate popoarele pentru ca să ne facă nouă, celor credincioși, loc pe pământ, El nu are nevoie să facă acest lucru, dacă poate crea oricând un nou pământ. Biblia vorbește despre sfârșitul lumii, este aceasta o dovadă că Dumnezeu va proceda în viitor, așa cum se spune că a făcut-o în trecut, adică va distruge pământul pentru a face loc poporului Său? În trecut, Dumnezeu a eliberat teritoriului Cannanului, pentru a face loc poporului evreu, va elibera El pământul pentru a face loc Creștinilor, poporului Său? Isus a spus că împărăția Lui nu este din lumea aceasta și acest adevăr este extrem de revelator. Este o Împărăție spirituală și de aceea oamenii se luptă în zadar între ei pentru ea. Dumnezeu este dragoste. El nu distruge lumea întreagă pe a face loc, pentru vecie, celor aleși. Dacă se va distruge, pământul se va distruge din cauza deciziilor greșite luate de reprezentanții umanității. Dumnezeu este dragoste, El nu este moarte și distrugere și dacă este dragoste El nu poate să urască. N.T. nu ne spune că Dumnezeu este și dragoste și ură. Acesta ne spune doar că Dumnezeu este dragoste. Minte sau spune adevărul? Eu cred că spune adevărul. În V.T Dumnezeu pare a fi fost foarte pornit împotriva oamenilor, pe care aproape că i-a distrus prin potop. A ucis Dumnezeu din dragoste întreaga umanitate, în afară de Noe sau a ucis-o din ură sau poate din indiferență? Indiferența însă nu este dragoste. Cum se poate întâmpla așa ceva? Trebuie să fim foarte atenți în a distinge adevărul istoric de parabole sau metafore, de mituri sau alegorii. Știința lucrează cu fapte precise dar religia lucrează în principal cu metafore și simboluri. Nu trebuie să prezumăm că absolut toate relatările biblice sunt fapte istorice, căci dacă facem așa, construim o imagine despre Dumnezeu, ca fiind un fel de tiran, chiar dacă cu față umană și mai toate Bisericile instituționale asta și fac. Nu există nici un fel de dovezi istorice că Dumnezeu a vrut cu adevărat să distrugă omenirea prin potop, în afară de mitologia biblică și cei care se cramponează disperați de interpretarea literală a Bibliei ar trebui să fie mai conștienți de imaginea greșită, pe care ei o construiesc despre Dumnezeu. V. T. nu este o carte de istorie sau de știință, este o metodă de a transmite anumite mesaje, adesea prin prezentarea unor mituri și parabole.
      Vă invit să vizitaţi www.bisericaspiritualaunica.com

Întâlneşte-l pe Isus (Iisus)

Nu trebuie să mergi la Ierusalim, la sfântul mormânt pentru asta. Acolo vei vedea doar mormântul gol, dar Isus (Iisus) a înviat şi nu îl găseşti acolo. Isus (Iisus) este la uşa ta şi bate. Dacă îi deschizi El pătrunde în fiinţa ta şi va locui cu tine în veci. Isus (Iisus) te cheamă şi dacă auzi această chemare merită să îi răspunzi, căci este o chemare la viaţă şi la fericire. Nu te împiedica de oamenii care vorbesc doar despre El. Nu te împiedica de sălile impunătoare, ale instituţiilor bisericeşti şi în care tu te simţi atât de mic şi de ne însemnat. Când te afli în acele locuri şi atât de multă lume este în jurul tău ţi se pare că tu eşti cel sau cea mai ne însemnată şi că Dumnezeu nu are cum să îşi facă timp şi pentru tine căci tu eşti prea ne important sau prea ne importantă ca să contezi. Ţi de pare că Dumnezeu îi are în atenţia Sa doar pe marii predicatori, pe cei care spun poezii sau pe cei care cântă. Ce te recomandă oare pe tine pentru a câştiga atenţia lui Dumnezeu? Rugăciunile tale par atât de slabe şi parcă nici nu se ridică la Cer. Tu simţi că eşti ultima persoană din marele spectacol, una care nu are nimic de spus şi nici o contribuţie de adus. Te îndoieşti de chemarea ta şi de faptul că Isus (Iisus) ar avea nevoie de tine. De ce să te iubească pe tine Dumnezeu? Ce ai tu care i-ar putea plăcea lui Dumnezeu, la tine? În plus, ai făcut multe greşeli în viaţa ta şi de unele îţi pare rău iar la altele nu le vezi importanţa. Tu te consideri prea păcătos ca să te apropii de Dumnezeu, un om obişnuit, care nu poate atrage atenţia nimănui. Dovada este că, atunci când se termină adunarea aceea creştină toată lumea trece pe lângă tine şi nu te bagă nimeni în seamă. Fiecare se urcă în maşina sa, mai mult sau mai puţin luxoasă şi de abia dacă îţi aruncă cineva o privire sau un zâmbet. Simţi că nu contezi. Tu ai vrea să te apropii de Dumnezeu, dar nu îndrăzneşti pentru că ţi s-a spus că El locuieşte în înaltul Cerului şi că El pedepseşte, cu chinuri veşnice pe cei care greşesc. Dar eu îţi spun, tu eşti lumina ochilor lui Dumnezeu şi chiar dacă un părinte ar avea un milion de copii totuşi îşi va da viaţa şi pentru cel care este un milion plus unul şi ar face lucrul acesta chiar şi dacă ar avea un miliard de copii. Isus (Iisus) nu se poate vedea totdeauna în marile clădiri unde se adună sute sau mi de persoane, se vede rar acolo şi din ce în ce mai rar, dar El este la uşa ta, zi şi noapte şi bate neîncetat. Dă-i voie să locuiască în tine şi atunci vei înţelege că nu tot ce se întâmplă pe marile scene religioase sunt gândurile lui Isus (Iisus). El te iubeşte pe tine, cu o iubire veşnică şi te cunoaşte pe tine, încă înainte de întemeierea lumii, chiar dacă tu încă nu îl cunoşti pe El. Dumnezeu îţi ştie şi numărul firelor de păr şi numărul zilelor vieţii pe pământ şi destinaţia. Dumnezeu se află în trecut în prezent şi în viitor, în acelaşi timp şi te iubeşte nu pentru ceea ce eşti acum, ci pentru ceea ce vei fi în Împărăţia Sa.

Vă invit să vizitaţi www.bisericaspiritualaunica.com

Dumnezeu locuieşte în noi

În credinţa creştină aspectul individual trebuie să aibă prioritate asupra aspectului social, de comunitate. Mai întâi trebuie să fim în legătură cu Dumnezeu, chemați de El şi numai după aceia putem să manifestăm ceea ce suntem. Cu alte cuvinte, dacă Dumnezeu nu locuiește în noi, nu putem să avem relații creștinești autentice, cu cei din jurul nostru. Nu putem să fim buni Creștini cu ceilalți, deci să punem în practică învățăturile creștine, decât atunci când în noi este prezentă și se manifestă puterea lui Dumnezeu. Dacă ne adunăm, mari mulțimi de oameni, în numele lui Dumnezeu, dar nu avem, fiecare din noi o relație adevărată cu El, suntem, fără îndoială, o comunitate de credincioși, dar relațiile inter-personale, din aceea comunitate, nu reflectă învățăturile lui Hristos. Aceasta este marea noastră problemă, ne adunăm, de multe ori, ca să ne facem mai răi, nu mai buni, așa cum a observat apostolul Pavel. (1 Corinteni 11; 17) Nu este de mirare că unii pusnici s-au retras, de a lungul timpului, departe de oameni, au făcut acest lucru tocmai pentru a nu fi obligați să coboare standardele lor spirituale, din cauza celor din jurul lor, a ne înțelegerii lor.
Adunarea noastră la un loc, are nu efect pozitiv, pentru cei care vor să învețe, dar are și un efect negativ, în sensul că se creează un fenomen de uniformizare a calității vieții spirituale, oamenii se conduc unii după alții, se adaptează unii la alții și de obicei se formează un fel de medie, care este dușmanul de moarte al înălțimii spirituale, cerută de IIsus (Iisus). Oamenii, din jurul nostru, pot fi lumini, dar și obstacole, care întunecă lumina. Din acest motiv, avem nevoie de o libertate interioară deplină și un timp al nostru personal cu Dumnezeu, așa cum avea și IIsus (Iisus). (Marcu 6; 47) Nu este nevoie să ne izolăm de ceilalți, dar trebuie să ne păstrăm deplina libertate față de ei și mai ales față de instituțiile bisericești. Uneori cei din jurul nostru sunt bine intenționați, cum era și Petru, atunci când dorea să îl oprească pe IIsus (Iisus), de la a își îndeplinii misiunea Sa, totuși El l-a îndepărtat cu asprime spunând chiar: ”Înapoia mea satano ... căci gândurile tale nu sunt gândurile lui Dumnezeu, ci gânduri de ale oamenilor.” (Matei 16; 23) Ce spun eu este că nu trebuie să ne luăm unii după alții ca oile, duse la tăiere, ci trebuie să ajungem cu mintea la IIsus (Iisus), care este viu și să ne lăsăm călăuziți de El. Din acest considerent, afirm că mântuirea este personală și că se bazează pe convingeri proprii, dobândite în experiența fiecăruia cu Dumnezeu. Nu trebuie să existe dogme și doctrine obligatorii, care să circumscrie existența și cunoașterea lui Dumnezeu, noi trebuie să ne găsim reperele noastre proprii, și propriul nostru context cultural, științific și social, în care să îl încadrăm pe Dumnezeu și a cărui existență, să dobândească astfel sens, pentru noi.   
 Biserica este o realitate spirituală, care are şi manifestări sociale. Cu alte cuvinte, faptul că ne adunăm în grupuri mari, pe care le numim Biserică, fără însă să parcurgem, în mod personal, drumul spiritual, propus de IIsus (Iisus), duce mai degrabă la o înţelegere greşită, a ceea ce înseamnă Creştinismul. Masele mari de credincioşi, adunaţi în diferite combinaţii denominaţionale, nu pot să parcurgă împreună calea mântuirii, deoarece aceasta presupune, în primul rând, căutare și experienţă personală. Amestecul dintre interesele umane imediate și proiectul spiritual etern, duce la excentricități și de aceea se încearcă mai degrabă să fie coborâtă imaginea lui Dumnezeu pe pământ decât să se construiască o scară spirituală către Ceruri. Dinamica socială religioasă, poate fi câteodată benefică, dar este și malefică, deoarece condiționează imaginea lui Dumnezeu, de elemente străine ei și duce astfel la modificări nedorite ale acestei imagini. Relațiile cu ceilalți sunt o parte a experienței noastre cu Dumnezeu, dar dacă acestea devin criteriul de referință, El rămâne pe dinafară, căci vom căuta să fim mai mult pe placul oamenilor, decât pe placul Lui, contrar a ceea ce primii ucenici au crezut. (Faptele apostolilor 4; 19)
 În colectivitate se ajunge la convenţii unanim acceptate, la compromisuri necesare, care permit existenţa acelei comunităţi religioase şi la o adaptare a principiilor personale la nivelul standardelor celorlalţi. Experienţa creştină este una, în mod implicit, personală care presupune sentimente, trăiri, intuiţii şi gânduri, care se produc în legătura personală pe care fiecare individ o are cu Dumnezeu şi cu istoria concretă a propriei sale vieţi. În N.T., Dumnezeu nu a făcut vreun legământ cu o confesiune creștină sau alta, ci legământul lui Dumnezeu, noul legământ, este făcut de El, cu fiecare individ în parte.
Oamenii au ritmuri spirituale diferite şi mijloace şi abilităţi diferite, care îi apropie de Dumnezeu şi de cei din jurul lor, pe căi și prin mijloace diferite. Orice uniformizare a specificului personal, în cadrul colectivităților creştine, creează disfuncţii  majore în ceea ce priveşte accesul celui sau celei în cauză, la o creştere spirituală necesară. Aspectul social nu dispare, deoarece comunitatea este aceea care conservă şi tezaurizează experienţele individuale şi care le transmite mai departe în epocă sau peste secole şi milenii. Când intrăm în viaţa de credinţă, cei din jur sunt aceia care ne furnizează primele elemente ale cunoaşterii lui Dumnezeu, dar interiorizarea şi experimentarea acestora ne aparţin doar nouă. O comunitate creştină autentică se poate forma numai între aceia care au ce transmite din experienţa lor spirituală, adică partea cea de a doua a poruncii iubirii şi anume dragostea de aproapele nostru, prima parte fiind dragostea de Dumnezeu. Fără ca să existe însă dragoste de Dumnezeu, dragostea pentru aproapele nostru este de sorginte umană şi nu divină.
Eu susţin că fără dragoste de Dumnezeu dragostea pentru oamenii nu este de calitatea aceleia care este prescrisă de IIsus (Iisus). (Ioan 13; 34-35) Chiar Pavel ne spune că în relaţiile noastre cu cei mai puţin credincioşi sau cu cei mai puțin evoluaţi spiritual decât noi suntem obligați să facem compromisuri, în sensul de a ne stopa să ne manifestăm convingerile noastre. Colectivitatea instituţională generează compromisuri, uniformizare, ierarhizare, ipocrizie, dar comunitatea spirituală, adică aceea în care Duhul Sfânt ne ghidează şi ne fereşte de păcate, este o formă autentică de libertate, desigur nu în sensul că suntem liberi să păcătuim, ci în sensul că nu mai dorim să păcătuim. Satisfacţia pe care o conferă abţinerea de la a păcătui este mai mare decât plăcerea de a păcătui. Adevărata libertate, pe care ne-o dă Dumnezeu, este aceea că ne scapă de dorinţa de a păcătui. În fond, atitudinea faţă de realitate este una subiectivă, adică păcat însemnă să săvârşeşti ceea ce şti că este rău sau să nu faci ceea ce crezi că este bine.
Convingerile noastre proprii sunt esenţiale în definirea păcatului şi orice alunecare de la aceste convingeri, datorată celor din jur, reprezintă o denaturare a standardelor noastre spirituale. Ceea ce afirm este că experienţa noastră spirituală, convingerile noastre şi libertatea noastră se forjează în conştiinţa noastră şi au prioritate asupra limitărilor, datorate celor din jurul nostru. Adevărata libertate şi bucurie spirituală vine din noi şi cei din jurul nostru au tendinţa de a le restrânge. Experienţa personală cu Dumnezeu se întâmplă înăuntru nostru, chiar şi atunci când, de fapt, exerciţiul practicii creştine ne pune în contact cu ceilalţi. Atunci când îi iubim, cu o dragoste spirituală, pe cei din jurul nostru, atunci se produce această experienţă spirituală în noi, ocazionată de un eveniment petrecut în afara noastră, dar motivaţia şi reverberaţia îşi revelează întreaga pluridimensionalitate în noi. Tot atunci se deschide o nouă fereastră către infinitul spiritualităţii, dar percepţia acesteia este una interioară, prin urmare Întregul spre care aspirăm se revelează mai întâi în noi şi se exprim doar parţial în relaţiile cu ceilalţi. Împărăţia lui Dumnezeu este înăuntru nostru, iar în afara noastră, în relaţiile cu ceilalţi, experimentăm, de multe ori, vidul care aspiră şi denaturează plinul din noi. Cu alte cuvinte, Întregul , care este Dumnezeu, poate fi perceput plenar numai în interiorul fiinţei umane şi poate fi sesizat numai prin consecinţele acestei prezenţe, în relaţiile dintre oameni.     
 
1.
Cât despre cele jertfite idolilor, ştim că toţi avem cunoştinţă. Cunoştinţa însă semeţeşte, iar iubirea zideşte.
2.
Iar dacă i se pare cuiva că cunoaşte ceva, încă n-a cunoscut cum trebuie să cunoască.
3.
Dar dacă iubeşte cineva pe Dumnezeu, acela este cunoscut de El.
4.
Iar despre mâncarea celor jertfite idolilor, ştim că idolul nu este nimic în lume şi că nu este alt Dumnezeu decât Unul singur.
5.
Căci deşi sunt aşa-zişi dumnezei, fie în cer, fie pe pământ, - precum şi sunt dumnezei mulţi şi domni mulţi,
6.
Totuşi, pentru noi, este un singur Dumnezeu, Tatăl, din Care sunt toate şi noi întru El; şi un singur Domn, IIsus (Iisus) Hristos, prin Care sunt toate şi noi prin El.
7.
Dar nu toţi au cunoştinţa. Căci unii, din obişnuinţa de până acum cu idolul, mănâncă din cărnuri jertfite idolilor, şi conştiinţa lor fiind slabă, se întinează.
8.
Dar nu mâncarea ne va pune înaintea lui Dumnezeu. Că nici dacă vom mânca, nu ne prisoseşte, nici dacă nu vom mânca, nu ne lipseşte.
9.
Dar vedeţi ca nu cumva această libertate a voastră să ajungă poticnire pentru cei slabi.
10.
Căci dacă cineva te-ar vedea pe tine, cel ce ai cunoştinţă, şezând la masă în templul idolilor, oare conştiinţa lui, slab fiind el, nu se va întări să mănânce din cele jertfite idolilor?
11.
Şi va pieri prin cunoştinţa ta cel slab, fratele tău, pentru care a murit Hristos!
12.
Şi aşa, păcătuind împotriva fraţilor şi lovind conştiinţa lor slabă, păcătuiţi faţă de Hristos.
13.
De aceea, dacă o mâncare sminteşte pe fratele meu, nu voi mânca în veac carne, ca să nu aduc sminteală fratelui meu. (1Corinteni 8; 1-13)
 
De dragul celor din jur, Pavel ne îndeamnă să facem un fel de compromis, adică să facem ceea ce cred ei şi nu ceea ce credem noi, adică să nu acţionam întotdeauna în conformitate cu convingerile noastre.
 
14.
Ştiu şi sunt încredinţat în Domnul IIsus (Iisus) că nimic nu este întinat prin sine, decât numai pentru cel care gândeşte că e ceva întinat; pentru acela întinat este.
15.
Dar dacă, pentru mâncare, fratele tău se mâhneşte, nu mai umbli potrivit iubirii. Nu pierde, cu mâncarea ta, pe acela pentru care a murit Hristos.
16.
Nu lăsaţi ca bunul vostru să fie defăimat.
17.
Căci împărăţia lui Dumnezeu nu este mâncare şi băutură, ci dreptate şi pace şi bucurie în Duhul Sfânt.
18.
Iar cel ce slujeşte lui Hristos, în aceasta este plăcut lui Dumnezeu şi cinstit de oameni.
19.
Drept aceea să urmărim cele ale păcii şi cele ale zidirii unuia de către altul.
20.
Nu strica, pentru mâncare, lucrul lui Dumnezeu. Toate sunt curate, dar rău este pentru omul care mănâncă spre poticnire.
21.
Bine este să nu mănânci carne, nici să bei vin, nici să faci ceva de care fratele tău se poticneşte, se sminteşte sau slăbeşte (în credinţă).
22.
Credinţa pe care o ai, s-o ai pentru tine însuţi, înaintea lui Dumnezeu. Fericit este cel ce nu se judecă pe sine în ceea ce aprobă!
23.
Iar cel ce se îndoieşte, dacă va mânca, se osândeşte, fiindcă n-a fost din credinţă. Şi tot ce nu este din credinţă este păcat. (Romani 14; 14-23)
 
Pavel ne spune deci că, atunci când suntem împreună cu alţii, nu putem întotdeauna să ne manifestăm liber propriile noastre convingeri. Tot ceea ce nu facem din convingere este păcat. Dacă cel care mănâncă, cu toate că nu este convins că poate să mănânce, mănâncă totuşi din carnea jertfită idolilor el săvârşeşte un păcat, deoarece acţionează fără să aibă convingerea că face bine ceea ce face. Pe de altă parte, noi aceia sau acelea, care suntem convinşi că nu este nici o problemă să mâncăm nu ne putem manifesta liber convingerea, din cauza celor din jurul nostru. Aspectul cu mâncarea jertfită idolilor nu este decât un exemplu, dar principiul se aplică în toate cazurile. În felul acesta, apare un joc al ipocriziei pe care chiar Pavel l-a condamnat, dar nu la sine însuşi, ci la apostolul Petru, care nu făcea decât să pună în practică acelaşi principiu, adică acela enunţat în textul menţionat, de către Pavel.
11.
Iar când Chefa a venit în Antiohia, pe faţă i-am stat împotrivă, căci era vrednic de înfruntare.
12.
Căci înainte de a veni unii de la Iacov, el mânca cu cei dintre neamuri; dar când au venit ei, se ferea şi se osebea, temându-se de cei din tăierea împrejur.
13.
Şi, împreună cu el, s-au făţărnicit şi ceilalţi iudei, încât şi Barnaba a fost atras în făţărnicia lor.
14.
Dar când am văzut că ei nu calcă drept, după adevărul Evangheliei, am zis lui Chefa, înaintea tuturor: Dacă tu, care eşti iudeu, trăieşti ca păgânii şi nu ca iudeii, de ce sileşti pe păgâni să trăiască ca iudeii?
 
Chefa, trebuie precizat, este numele care se referă la apostolul Petru. În fond acesta şi desigur Barnaba au făcut tocmai ceea ce Pavel ne sfătuieşte pe noi să facem, adică să nu ne manifestăm întotdeauna convingerile noastre, căci cei din jur le pot interpreta greşit. Eu spun însă că acesta este un lucru greşit şi primul care l-a condamnat a fost chiar Pavel, care ne sfătuieşte pe noi să procedăm în acest mod, pe care eu îl consider eronat. Este adevărat că cei din jurul nostru pot interpreta greşit convingerile noastre, dar în acelaşi timp, faptul că noi ne abţinem să facem ceea ce suntem convinşi că suntem liberi să facem reprezintă o abstenţiune, nu din convingere, ci din alte considerente şi, aşa cum bine a spus Pavel, de această dată, tot ceea ce facem şi aş sublinia eu, tot ceea ce nu facem, din convingere, este păcat. Pavel ne cere să ţinem convingerile noastre pentru noi, când suntem în colectivitate, dar o practică autentică a Creştinismului presupune transparenţă şi exprimarea liberă a propriilor noastre convingeri, căci dacă ne complăcem, din conformism, să ne exprimăm doar cum aşteaptă ceilalţi de la noi, vom sfârşi prin a ne perverti propriul nostru crez. De exemplu, dacă eu sunt convins că o femeie nu trebuie să poarte, în mod obligatoriu, un acoperământ pentru cap, în incinta unei adunări creştine şi totuşi cer femeilor din familia mea să facă acest lucru, pentru a nu deranja pe ceilalţi credincioşi prezenţi, acest lucru nu însemnă dragoste ci ipocrizie, căci această atitudine nu exprimă convingerile mele şi este chiar contrară acestor convingeri. Prezenţa într-o adunare creştină nu trebuie să ne ducă la încălcarea propriilor convingeri, ci presupune libertate de a ne manifesta, aşa după cum credem, în forul nostru interior. Şi în acest caz, aspectul individual trebuie să aibă prioritate asupra aspectului social, colectiv.  
Vă invit să vizitaţi www.gabrielbaicu.com

Saturday 14 June 2014

Dumnezeu este Tatăl fiecărui credincios în parte (cu extrase din Biblia ortodoxă)

    Instituţiile bisericeşti ne impun ce trebuie să credem şi ce trebuie să facem sau să nu facem, ca şi cum ele ar fi tutorii sau curatorii noştri spirituali. Ele sunt falşi tutori, falşi curatori şi falşi părinţi, deoarece fiecare om, care trăieşte pe pământ are dreptul să aibă ca Tată pe Dumnezeu, în mod personal şi nu avem nevoie de Big Brother, adică de fratele cel mare, care să ne tragă de mânecă şi să ne pedepsească. Dacă nu ne asumăm răspunderea propriei  noastre vieţi veşnice, aşa cum ne-am asumat-o pentru viaţa pe pământ, vom fi mereu nişte copii, din punct de vedere spiritual, dar nu copiii Tatălui Ceresc, ci copiii Bisericilor instituţionale, care îşi realizează scopurile lor instituţionale şi interesele lor de grup, pe seama noastră. Dumnezeu nu este numai Tatăl patriarhilor, papilor, episcopilor, preoţilor, pastorilor, presbiterilor sau diaconilor, El este Tatăl fiecărui credincios în parte şi are cu fiecare, indiferent de funcţia bisericească deţinută, o relaţie de la Tată la fiu sau de la Tată la fiică. Dumnezeu nu este Tatăl instituţiilor bisericeşti, căci El nu este Tată de organizaţii religioase, ci este Tată de oameni, deoarece numai oamenii pot fi născuţi, a doua oară, din Dumnezeu. Eu nu contest că în Biserica instituţională Ortodoxă au existat, de a lungul timpului, adevăraţi copii ai lui Dumnezeu, oameni sfinţi dedicaţi credinţei şi sunt sigur că acelaşi lucru se poate spune şi despre Biserica instituţională Romano Catolică, Greaco Catolică, Reformată, Protestantă, Evanghelistă, Baptistă, Penticostală, etc., dar cu toate acestea Dumnezeu nu este Tatăl sistemelor religioase bisericeşti, acestea sunt invenţii umane, ci este doar Tatăl acelor oameni sfinţi, din toate confesiunile creştine. Creştinismul nu este o religie de masă, populară şi uşoară, este o credinţă pentru cei Aleşi, adică pentru cei care sunt născuţi din Dumnezeu şi devin astfel copii Lui. Instituţiile bisericeşti au nevoie de un număr mare de credincioşi şi contribuabili, pentru a îşi întări influenţa în societate şi pentru bunăstarea conducătorilor lor, dar IIsus (Iisus) a spus că mulţi sunt chemaţi şi puţini sunt aleşi, referindu-se la masele mari de credincioşi.

14.
Căci mulţi sunt chemaţi, dar puţini aleşi. (Matei 22; 14)
Din acest motiv, nu este cazul să ne sprijinim pe numărul mare de credincioşi care aparţin confesiunii de care aparţinem şi noi, deoarece la Dumnezeu nu are importanţă cantitatea, ci calitatea. În cazul Creştinismului, numărul mare de susţinători ai unor dogme sau doctrine nu le oferă acestora legitimitate şi cei puţini nu au de ce să se teamă sau să se ruşineze de numărul lor mic, eu aş spune chiar dimpotrivă, căci lată este calea care duce la pierzare şi îngustă este calea care duce la viaţă şi puţini cei care o găsesc. Iată ce a spus IIsus (Iisus):
 13.
Intraţi prin poarta cea strâmtă, că largă este poarta şi lată este calea care duce la pieire şi mulţi sunt cei care o află.
14.
Şi strâmtă este poarta şi îngustă este calea care duce la viaţă şi puţini sunt care o află. (Matei 7; 13-14)
 
Oare Dumnezeu îi tratează diferit pe copii Săi, în funcţie de răspunderea pe care fiecare o are în bisericile instituţionale sau îşi educă pe toţi copii Săi la fel, acordându-le la toţi atenţia necesară şi înţelepciunea de care fiecare are nevoie pentru a fi mântuit? Oare a lăsat Dumnezeu grija educaţiei noastre, adică a propriilor Lui copii, pe seama unor instituţii bisericeşti, care sunt imaginea lumii în care trăim sau se ocupă personal de creşterea spirituală a fiecăruia dintre noi? IIsus (Iisus) Hristos ne-a spus că Duhul Sfânt ne învaţă toate lucrurile, dar nu învaţă instituţiile bisericeşti sau numai pe reprezentanţii lor toate lucrurile, ci ne învaţă pe toţi cei credincioşi, adică pe toţi copii Lui. S-a creat impresia falsă că noi suntem ataşaţi, în mod obligatoriu, la o Biserică instituţională, căci numai în acest fel putem să învăţăm ce înseamnă Creştinismul şi să devenim buni practicanţi ai lui. Nu este deloc adevărat, Creştinismul este o învăţătură simplă, dar supranaturală, care nu ne cere nimic altceva decât să fim gata să îl iubim pe Dumnezeu, cu toată fiinţa noastră şi să îi iubim pe cei din jur cu o dragoste jertfitoare, adică chiar până la moarte, atunci când este nevoie. Cu alte cuvinte, Iius ne-a cerut să ne iubim atât de mult unii pe ceilalţi, încât să fim gata să murim la nevoie, pentru aproapele nostru. (Ioan 13; 34-35) Acesta este semnul adevăratului Creştinism şi amprenta noastră reală de Creştini practicanţi. IIsus (Iisus) ne-a cerut să punem acest principiu deasupra vieţii noastre, cu toate că la prima vedere, viaţa noastră pare a fi bunul cel mai de preţ pentru noi. IIsus (Iisus) ne spune că viaţa pe pământ nu este bunul nostru cel mai de preţ că dragostea este bunul cel mai de preţ, căci aşa a considerat şi Dumnezeu, când a dat pe propriul Său Fiu să moară, pentru fiecare din noi. Dacă înţelege cineva ceva din „nebunia” aceasta, este foarte bine, căci aceasta pare a fi o nebunie pentru lume, dar este înţelepciunea lui Dumnezeu.
23.
Însă noi propovăduim pe Hristos cel răstignit: pentru iudei, sminteală; pentru neamuri, nebunie.
24.
Dar pentru cei chemaţi, şi iudei şi elini: pe Hristos, puterea lui Dumnezeu şi înţelepciunea lui Dumnezeu.
25.
Pentru că fapta lui Dumnezeu, socotită de către oameni nebunie, este mai înţeleaptă decât înţelepciunea lor şi ceea ce se pare ca slăbiciune a lui Dumnezeu, mai puternică decât tăria oamenilor. (1 Corinteni 1; 23-25) 
 

Detalii în cartea „Biserica celor născuţi din Spirit şi Bisericile corporatiste – Creştinism spiritual şi religie instituţională.”  www.bisericaspiritualaunica.com