Instituţiile bisericeşti ne impun ce trebuie să credem şi ce trebuie
să facem sau să nu facem, ca şi cum ele ar fi tutorii sau curatorii
noştri spirituali. Ele sunt falşi tutori, falşi curatori şi falşi
părinţi, deoarece fiecare om, care trăieşte pe pământ are dreptul să
aibă ca Tată pe Dumnezeu, în mod personal şi nu avem nevoie de Big
Brother, adică de fratele cel mare, care să ne tragă de mânecă şi să
ne pedepsească. Dacă nu ne asumăm răspunderea propriei noastre
vieţi veşnice, aşa cum ne-am asumat-o pentru viaţa pe pământ, vom fi
mereu nişte copii, din punct de vedere spiritual, dar nu copiii
Tatălui Ceresc, ci copiii Bisericilor instituţionale, care îşi
realizează scopurile lor instituţionale şi interesele lor de grup,
pe seama noastră. Dumnezeu nu este numai Tatăl patriarhilor,
papilor, episcopilor, preoţilor, pastorilor, presbiterilor sau
diaconilor, El este Tatăl fiecărui credincios în parte şi are cu
fiecare, indiferent de funcţia bisericească deţinută, o relaţie de
la Tată la fiu sau de la Tată la fiică. Dumnezeu nu este Tatăl
instituţiilor bisericeşti, căci El nu este Tată de organizaţii
religioase, ci este Tată de oameni, deoarece numai oamenii pot fi
născuţi, a doua oară, din Dumnezeu. Eu nu contest că în Biserica
instituţională Ortodoxă au existat, de a lungul timpului, adevăraţi
copii ai lui Dumnezeu, oameni sfinţi dedicaţi credinţei şi sunt
sigur că acelaşi lucru se poate spune şi despre Biserica
instituţională Romano Catolică, Greaco Catolică, Reformată,
Protestantă, Evanghelistă, Baptistă, Penticostală, etc., dar cu
toate acestea Dumnezeu nu este Tatăl sistemelor religioase
bisericeşti, acestea sunt invenţii umane, ci este doar Tatăl acelor
oameni sfinţi, din toate confesiunile creştine. Creştinismul nu este
o religie de masă, populară şi uşoară, este o credinţă pentru cei
Aleşi, adică pentru cei care sunt născuţi din Dumnezeu şi devin
astfel copii Lui. Instituţiile bisericeşti au nevoie de un număr
mare de credincioşi şi contribuabili, pentru a îşi întări influenţa
în societate şi pentru bunăstarea conducătorilor lor, dar IIsus
(Iisus) a
spus că mulţi sunt chemaţi şi puţini sunt aleşi, referindu-se la
masele mari de credincioşi.
14.
|
Căci mulţi sunt chemaţi, dar puţini aleşi. (Matei 22; 14)
|
Din acest motiv, nu este cazul să ne sprijinim pe numărul mare de
credincioşi care aparţin confesiunii de care aparţinem şi noi,
deoarece la Dumnezeu nu are importanţă cantitatea, ci calitatea. În
cazul Creştinismului, numărul mare de susţinători ai unor dogme sau
doctrine nu le oferă acestora legitimitate şi cei puţini nu au de ce
să se teamă sau să se ruşineze de numărul lor mic, eu aş spune chiar
dimpotrivă, căci lată este calea care duce la pierzare şi îngustă
este calea care duce la viaţă şi puţini cei care o găsesc. Iată ce a
spus IIsus (Iisus):
13.
|
Intraţi prin poarta cea strâmtă, că largă este poarta şi
lată este calea care duce la pieire şi mulţi sunt cei care o
află.
|
14.
|
Şi strâmtă este poarta şi îngustă este calea care duce la
viaţă şi puţini sunt care o află. (Matei 7; 13-14)
|
Oare Dumnezeu îi tratează diferit pe copii Săi, în funcţie de
răspunderea pe care fiecare o are în bisericile instituţionale sau
îşi educă pe toţi copii Săi la fel, acordându-le la toţi atenţia
necesară şi înţelepciunea de care fiecare are nevoie pentru a fi
mântuit? Oare a lăsat Dumnezeu grija educaţiei noastre, adică a
propriilor Lui copii, pe seama unor instituţii bisericeşti, care
sunt imaginea lumii în care trăim sau se ocupă personal de creşterea
spirituală a fiecăruia dintre noi? IIsus (Iisus) Hristos ne-a spus că Duhul
Sfânt ne învaţă toate lucrurile, dar nu învaţă instituţiile
bisericeşti sau numai pe reprezentanţii lor toate lucrurile, ci ne
învaţă pe toţi cei credincioşi, adică pe toţi copii Lui. S-a creat
impresia falsă că noi suntem ataşaţi, în mod obligatoriu, la o
Biserică instituţională, căci numai în acest fel putem să învăţăm ce
înseamnă Creştinismul şi să devenim buni practicanţi ai lui. Nu este
deloc adevărat, Creştinismul este o învăţătură simplă, dar
supranaturală, care nu ne cere nimic altceva decât să fim gata să îl
iubim pe Dumnezeu, cu toată fiinţa noastră şi să îi iubim pe cei din
jur cu o dragoste jertfitoare, adică chiar până la moarte, atunci
când este nevoie. Cu alte cuvinte, Iius ne-a cerut să ne iubim atât
de mult unii pe ceilalţi, încât să fim gata să murim la nevoie,
pentru aproapele nostru. (Ioan 13; 34-35) Acesta este semnul
adevăratului Creştinism şi amprenta noastră reală de Creştini
practicanţi. IIsus (Iisus) ne-a cerut să punem acest principiu deasupra
vieţii noastre, cu toate că la prima vedere, viaţa noastră pare a fi
bunul cel mai de preţ pentru noi. IIsus (Iisus) ne spune că viaţa pe pământ
nu este bunul nostru cel mai de preţ că
dragostea
este bunul cel mai de preţ, căci aşa a considerat şi Dumnezeu, când
a dat pe propriul Său Fiu să moară, pentru fiecare din noi. Dacă
înţelege cineva ceva din „nebunia” aceasta, este foarte bine, căci
aceasta pare a fi o nebunie pentru lume, dar este înţelepciunea lui
Dumnezeu.
23.
|
Însă noi propovăduim pe Hristos cel răstignit: pentru iudei,
sminteală; pentru neamuri, nebunie.
|
24.
|
Dar pentru cei chemaţi, şi iudei şi elini: pe Hristos,
puterea lui Dumnezeu şi înţelepciunea lui Dumnezeu.
|
25.
|
Pentru că fapta lui Dumnezeu, socotită de către oameni
nebunie, este mai înţeleaptă decât înţelepciunea lor şi ceea
ce se pare ca slăbiciune a lui Dumnezeu, mai puternică decât
tăria oamenilor. (1 Corinteni 1; 23-25)
|
Detalii în cartea „Biserica celor născuţi din Spirit şi Bisericile
corporatiste – Creştinism spiritual şi religie instituţională.” www.bisericaspiritualaunica.com
No comments:
Post a Comment
Note: only a member of this blog may post a comment.