Gabriel Baicu
Instituţiile bisericeşti sunt forma prin care
spiritualitatea creştină s-a adaptat şi se adaptează la lume. Ele au fost mai
întâi de toate „braţul înarmat” al Creştinilor, protecţia lor, după ce iniţial
au fost persecutaţi pe nedrept în timpul diferitelor perioade de persecuţie,
din Imperiul Roman. Atunci când Împăratul Constantin a creat oportunitatea,
Creştinii din Imperiu Roman au preluat puterea politică şi au creat un scut
invincibil de protecţie, în jurul celor credincioşi. Aceştia nu au mai fost
măcelăriţi de romani, dar treptat şi-au pierdut vigoarea şi puritatea
credinţei. Ostilitatea care a întărit credinţa Creştinilor, în perioadele de
persecuţie a fost înlocuită cu puterea asupra membrilor altor religii, pe care
Creştinii i-au tratat la fel cum au fost ei trataţi de către Romani. În felul
acesta, Creştinii au dovedit că practica socială, de grup sau instituţională, a
credinţei lor nu se deosebeşte prea mult de cea a altor religii. Au procedat la
fel ca şi Evrei, care şi-au măcelărit duşmanii, adică alte popoare care locuiau
în jurul lor. Dar nu aceasta a fost învăţătura lui Isus, care s-a opus
distrugerii vrăşmaşilor. În mijlocul acestui vârtej social sfinţii din toate
denominaţiunile nu au urmat, în primul rând, instituţiile şi doctrinele lor, ci
Persoana lui Cristos.
Mai mult decât atât, Creştinismul a devenit o religie
populară, a celor mulţi. Ce s-ar fi întâmplat dacă Creştinismul ar fi rămas
doar credinţa unui grup minoritar din Imperiul Roman? Nu ar fi fost el înghiţit
de către cultele păgâne? Ce rămânea deci de făcut autorităţilor instituţiei
bisericeşti, ce altceva decât să lichideze pe credincioşii altor religii
păgâne? Nu ar fi fost toleranţa religioasă o slăbiciune, un factor de anihilare
a noi credinţe creştine, care îşi stabiliza un loc în Imperiul Roman? Principiu
fundamental pe care personal mă bazez şi în care cred este acela că Dumnezeu
are grijă de Biserica Sa, El o apăra la nevoie şi atunci când oamenii încep să
aibă ei grijă, când încep să facă servicii lui Dumnezeu intervine abuzul.
Lucrul acesta este valabil pentru toate religiile. Atunci când instituţiile
religioase încep să ‚apere’ credinţa în Dumnezeu, prin mijloace violente,
bazate pe intoleranţă religioasă, inclusiv între confesiunile creştine, atunci
reputaţia lui Dumnezeu este diminuată şi oamenii încep să îl blameze pe El,
pentru abuzurile celor credincioşi.
Isus a recomandat pacifismul, dar instituţia
bisericească „a scos sabia” cu intenţia aparent nobilă de „a apăra” credinţa în
Dumnezeu. S-a vărsat mult sânge, dar intenţia a fost magistrală. Au fost multe
suferinţe şi s-a călcat porunca lui Isus, dragostea pentru vrăşmaşi, dar s-a
luptat pentru credinţă. Ce s-ar fi întâmplat dacă Biserica nu ar fi luptat cu
armele pentru apărarea credinţei, ar fi dispărut aceasta? Având în vedere că în
perioadele de persecuţii romane, credinţa creştină nu a dispărut, chiar s-a
consolidat, probabil că ea nu ar fi dispărut nici ulterior şi aceasta pentru că
existenţa credinţei creştine se bazează pe puterea lui Dumnezeu şi nu pe
puterea oamenilor. Totuşi marele pericol asupra existenţei Creştinismului a
fost considerat a fi o altă religie monoteistă şi anume Islamul. În acest
context luptele politice şi cele religioase s-au îmbinat şi dacă lupta politică
de apărare naţională şi teritorială a fost probabil justificabilă moral, dar nu
de învăţătura lui Isus, totuşi lupta pentru credinţă a fost preluată din nou,
din sarcina lui Dumnezeu, de către instituţiile bisericeşti.
Eu văd o mare problemă atunci când cei credincioşi „îl
apără” pe Dumnezeu, adică credinţa în El, când de fapt ar trebui să fie invers.
Creştinii au preluat modelul V.T. când Dumnezeu lupta în fruntea poporului
Israel, pentru a distruge alte neamuri, adică alţi oameni, creaţi tot de El.
Mai este valabil acest model şi în N.T.? Dacă avem în vedere
învăţăturile lui Isus, eu cred că nu mai este valabil. Dumnezeul lui Israel,
prin Isus a devenit Dumnezeul întregii umanităţi şi în acest context luptele
care au un temei religios, între diferitele naţiuni, îşi pierd justificarea.
Prin urmare, chiar dacă instituţia bisericească a jucat în istorie rolul de
garant al libertăţii de manifestare a credinţei creştine, totuşi să nu uităm că
Isus nu a avut nevoie de o astfel de instituţie atunci când a propovăduit
învăţăturile Sale, şi atunci când a trezit ostilitatea multora împotriva Sa,
fără ca nici o instituţie să îl apere, cu toate că era
nevinovat. Creştinii au scăpat de
propriul martiriu dar uneori martirizând pe alţi credincioşi, de alte credinţe,
însă Isus a spus că cine îşi iubeşte viaţa şi-o va pierde. În numele apărării
credinţei s-au făcut mari atrocităţi în istorie, dar Isus şi apostolii şi-au
sacrificat viaţa lor pe pământ pentru credinţă. Şi în ziua de astăzi Bisericile
instituţionale folosesc orice mijloace, permise în contextul actual, pentru a
îşi apăra doctrinele şi nu se sfiiesc să elimine sau să ostracizeze pe cei care
gândesc liber. În numele apărării purităţii credinţei, mulţi credincioşi sunt
marginalizaţi, dacă nu sunt de acord cu autorităţile bisericeşti.
Ideea lui Isus nu a fost niciodată de a crea o pavăză
instituţională, în jurul celor credincioşi, ci de a îi pregăti pe aceştia să
înţeleagă şi să sufere persecuţiile. În acelaşi timp, în procesul de luptă cu
lumea instituţia bisericească s-a adaptat, din ce în mai mult, la lume şi a
început să folosească aceleaşi metode, ca şi lumea, adică lupta armata. Acest
lucru a marcat-o şi continuă să se vadă, în atitudinea protectoare a
învăţăturilor lor, la toate Bisericile instituţionale. Acestea din urmă se
aseamănă din ce în ce mai mult cu lumea şi nu reuşesc să prezinte corect
imaginea lui Dumnezeu. Bisericile instituţionale îşi apără propriile doctrine
fiind gata ca la nevoie, în această luptă să îi sacrifice pe indivizii, care nu
cred ca şi ele, crezând, în mod eronat, că astfel ‚apără’ credinţa în El.
Atunci când intrăm în contact cu o adunare creştină,
indiferent de denominaţiunea căreia îi aparţine, nu vedem, aşa cum ne-am
aştepta, dragostea de natură divină, ci vedem autoritatea şi ordinea impusă,
limbajul pur religios şi diviziuni între membrii, pe diverse criterii. Forma
bate conţinutul, de cele mai multe ori şi eticheta este mai importantă decât
manifestările spirituale. În alte denominaţiuni există o formă de evlavie, dar
tăgăduind puterea lui Dumnezeu, aşa cum în una din epistolele atribuite lui
Pavel se prevăzuse deja. (2 Timotei 3; 5) În loc să ne întâlnim cu Dumnezeu ne
întâlnim cu diverşi interpuşi, cu reprezentanţi ai Săi, dar nu cu El.
Funcţionarii religioşi plătiţi sau voluntari încearcă să îl substituie pe El,
dar nu reuşesc, pentru că deşi, de multe ori, au cunoştinţe în materie, nu au
puterea şi siguranţa, pe care le avea Cristos. În plus aceşti funcţionari sunt
cenzuraţi şi nu pot spune sincer tot ce cred.
Creştinii au încercat să scape de măcelul la care au
fost supuşi de către unii Împăraţi romani şi au construit o uriaşă maşinărie,
care să le apere credinţa. Partea negativă este că această structură religioasă
a devenit autonomă şi a început să se hrănească cu sângele copiilor săi. A
început să îi persecute pe aceia care îşi păstrau libertatea de credinţă şi
prin modalităţi subtile a trecut la subjugarea conştiinţelor. Din acest motiv,
toate judecăţile efectuate de către anumite Biserici instituţionale, în numele
purităţii credinţei nu sunt decât abuzuri şi contravin învăţăturilor lui
Cristos. El a fost o Persoană anti-sistem arătând către Tatăl Ceresc şi nu
către o formă de organizare religioasă, pentru această lume. Isus nu a
propovăduit o religie care să ‚cucerească’ pe toţi oameni, care trăiesc pe
pământ sau o doctrină religioasă, care să domine lumea. Isus ne-a cerut doar să
transmitem mesajul Său, nu să îl impunem.
El ne-a învăţat cum să ne apropiem, ca indivizi, de
Tatăl Ceresc şi cum să punem lumea cerească, adică Împărăţia lui Dumnezeu, mai
presus de lumea pământească. Isus nu a prezentat o învăţătură, care să ne facă
mai puternici în lumea aceasta, dându-ne putere asupra celor necredincioşi, ci
una care să ne pregătească pentru Împărăţia Cerurilor. Isus nu ne-a dat un
‚manual’ de instrucţiuni, cum să trăim cât mai mult şi cât mai bine, pe acest
pământ, ci ne-a învăţat cum să fim plăcuţi lui Dumnezeu. Isus nu ne-a învăţat
să ne adaptăm, prin orice mijloace la lumea noastră, ci să ne formăm pentru
lumea viitoare. Isus nu ne-a învăţat cum să ne apărăm, cu arma în mână credinţa
noastră, ci cum să murim pentru ea. Eu nu spun că omul trebuie să se lase
călcat în picioare, de oricine doreşte să facă acest lucru, chiar dimpotrivă.
Eu spun că drumul urmat de către Bisericile instituţionale, de a îşi impune
voinţa, prin orice mijloace, în numele ‚apărării’ credinţei în Dumnezeu sau a
doctrinelor şi dogmelor lor nu este în conformitate cu învăţăturile lui Isus
oricât de confortabil ar părea pentru unii.
Ştiu că atunci când ne ascundem în spatele unei instituţii bisericeşti ni se
pare că martirajul este departe de noi, dar în final toţi cei care nu se vor
închina ‚fiarei,’ adică autorităţii instituţionale, exercitate în numele Lui,
se vor vedea călcaţi în picioare tocmai de această putere instituţională,
constituită iniţial şi pentru protecţia celor credincioşi. Mulţi vor fi
persecutaţi de cei care cred că în felul acesta fac un serviciu lui Dumnezeu.
În concluzie, trebuie să fim atenţi la întărirea autorităţii şi puterii, în
probleme spirituale, a organizaţiilor religioase, de orice tip, deoarece cu cât
ele devin mai puternice cu atât individul credincios, cel sau cea, care
contează cu adevărat pentru mântuire, ocupă un statut mai fragil. Isus ne-a
învăţat să ne racordăm direct la Dumnezeu, fără intermediari, adică nu prin
intermediul organizaţiilor religioase numite Biserică şi aşa trebuie să facem.
No comments:
Post a Comment
Note: only a member of this blog may post a comment.