În ceea
ce priveşte problema puterii oamenilor de a ierta păcatele altor
oameni, N.T. ne furnizează două relatări foarte diferite și aflate
în contradicție, una cu cealaltă. Una dintre acestea se află în
evanghelia după Matei în cap. 16, iar ceea de a două se găseşte în
Evanghelia după Ioan, la cap. 20. Iată ce ne spune textul din Matei:
17
Isus (Iisus) a luat din nou cuvântul şi i-a
zis: „Ferice de tine, Simone, fiul lui
Iona; fiindcă nu carnea şi sângele ţi-a descoperit lucrul acesta, ci
Tatăl Meu care este în ceruri.
18
Şi Eu îţi
spun: tu eşti Petru, şi pe această piatră voi zidi Biserica Mea, şi
porţile Locuinţei morţilor nu o vor birui.
19
Îţi voi da cheile Împărăţiei cerurilor, şi orice
vei lega pe pământ va fi legat în ceruri, şi orice vei dezlega pe
pământ va fi dezlegat în ceruri.”
20
Atunci a poruncit ucenicilor Săi să nu
spună nimănui că El este Hristosul.
Iată ce ne spune şi textul din Ioan:
22
După
aceste
vorbe, a suflat peste ei şi le-a zis:
„Luaţi Duh Sfânt!
23
Celor ce le veţi ierta păcatele, vor fi iertate;
şi celor ce le veţi ţine, vor fi ţinute.”
Problema dezbătută aici este una esenţială pentru analiza
legitimităţii biblice a instituţiilor bisericeşti. De ce sunt aceste
două texte complet diferite şi contradictorii? Ele sunt singurele
texte unde ni se spune că Isus (Iisus) ar fi dat ucenicilor Săi puterea de a
lega şi a dezlega păcatele. Problema este că aceste texte nu se
potrivesc între ele, ba chiar se contrazic unul pe celălalt. În
primul rând, acţiunea consemnată în textul din Matei se petrece
înainte de răstignirea lui Isus (Iisus), iar faptele relatate de Ioan se
întâmplă după răstignire. În al doilea, rând locul unde se petrec
faptele este diferit. În primul text este vorba de Cezarea lui Filip
şi în cazul celui de al doilea este vorba despre locul unde erau
adunaţi ucenicii, după răstignirea lui Isus (Iisus), probabil undeva în
Ierusalim. Contradicţia cea mai importantă însă este în legătură cu
persoanele cărora se spune că Isus (Iisus) le-ar fi dat puterea de a lega şi
dezlega păcatele. În textul din Matei este vorba despre Petru şi în
textul din Ioan este vorba despre toţi ucenicii lui Isus (Iisus). Prin
urmare, în evanghelia după Ioan nu doar Petru primeşte puterea de a
lega şi dezlega păcatele, ci toţi ucenici, deci şi toţi care urmau
să devină ucenici. Dacă în evanghelia după Matei se spune că
descoperirea calităţii lui Isus (Iisus), aceea de a fi Fiul lui Dumnezeu a
fost făcută de Petru, prin Duhul Sfânt şi acest fapt este legat de
hotărârea ca lui Petru să i se încredinţeze cheile Împărăţiei
Cerurilor şi puterea de a lega şi dezlega păcatele, în evanghelia
după Ioan se spune că Isus (Iisus) a suflat Duhul Sfânt asupra ucenicilor şi
lor, adică tuturor ucenicilor Săi, le-a acordat această calitate de
a lega şi dezlega păcatele.
Diferenţa de mesaj între cele două texte, citate mai sus,
este ca „de la cer la pământ.” Din primul text, cel din Matei, s-ar
putea înţelege că Petru a dobândit un statut aparte şi că toţi
urmaşii săi păstrează acest statut. Când mă refer la urmaşii lui
Petru îmi îndrept desigur atenţia către episcopii Romei, papii, care
sunt consideraţi a fi aceşti urmaţi. Petru este considerat a fi
primul papă și toți ceilalți papi sunt văzuți ca și urmași ai săi,
de către Biserica instituțională Romano Catolică. În fapt, nu sunt
numai ei urmaşii lui Petru ci toţi cei care păstrează sistemul
religios ierarhic bazat pe aşa zisa autoritate conferită lui Petru,
de a lega şi dezlega păcatele. Toate Bisericile instituționale,
inclusiv cele Protestante, Reformate sau Neo-protestante, pretind că
dețin o autoritate instituțională, stabilită de Isus (Iisus), prin
intermediul lui Petru și acest lucru este contrazis în evanghelia
după Ioan, unde ni se spune că această autoritate nu este deținută
de un sistem instituțional sau altul, ci de Duhul Sfânt, care
locuiește în toți, absolut toți, Creștinii născuți din nou. Este
vorba aici despre bazele instituţionalismului bisericesc, căruia eu
îi contest legitimitatea autorităţii, exercitată asupra
conştiinţelor individuale a celor credincioşi.
În textul din Ioan ni se spune că toţi
aceia care primesc Duhul Sfânt de la Isus (Iisus), Creştinii din toate
timpurile, au aceeaşi autoritate, despre care se pretinde că o au
numai instituţiile bisericeşti. Cu alte cuvinte, atributele
Creştinilor născuţi din nou, sunt aceleaşi la toţi, fără deosebire
dacă aceştia deţin funcţii bisericeşti sau nu sau dacă fac parte din
vre-o Biserică instituţională sau nu. Aici nu este vorba de faptul
că singura autoritate spirituală este aceea fondată pe misiunea lui
Petru şi pe tradiţia creată pe baza acestei misiuni, ci este vorba
despre faptul că toţi ucenicii lui Isus (Iisus), cei din trecut, cei din
prezent şi cei din viitor, în momentul când primesc Duhul Sfânt de
la El, toţi au aceeaşi autoritate spirituală, dar nu asupra altor
oameni, ci chiar asupra lor. În ceea ce îl priveşte pe Petru El a
primit o misiune din partea lui Isus (Iisus), dar nu bazată pe autoritate,
ci pe dragoste.
15
După ce au prânzit, Isus (Iisus) a zis lui
Simon Petru: „Simone, fiul lui Iona, Mă
iubeşti tu mai mult decât aceştia?”
„Da, Doamne”, I-a răspuns Petru, „ştii că Te iubesc.” Isus (Iisus) i-a zis:
„Paşte mieluşeii Mei.”
16
I-a zis a doua oară:
„Simone, fiul lui Iona, Mă iubeşti?” „Da,
Doamne”, I-a răspuns Petru, „ştii că Te iubesc.” Isus (Iisus) i-a zis:
„Paşte oiţele Mele.”
17
A treia oară i-a zis Isus (Iisus):
„Simone, fiul lui Iona, Mă iubeşti?”
Petru s-a întristat că-i zisese a treia oară:
„Mă iubeşti?”
şi I-a răspuns: „Doamne, Tu toate le ştii; ştii că Te iubesc.” Isus
(Iisus)
i-a zis: „Paşte oile Mele!
Ioan 2.24-25;
Ioan 16.30; (Ioan 21; 15-17)
Petru nu a primit nici o autoritate specială din partea lui
Isus (Iisus). Petru a primit o misiune
pe care în fapt o aveau toţi apostolii şi anume aceea de a avea
grijă de „turma” lui Cristos. Nu doar Petru a „păstorit” spiritual
pe cei credincioşi, dar în egală măsură acest lucru a fost făcut de
Iacov, de Ioan, de Pavel şi de ceilalţi apostoli. Iacov s-a ocupat
de adunările din Ierusalim şi Petru de cele din Roma. Totuşi în
Roma, Pavel a avut o contribuţie determinantă, la dezvoltarea acelor
comunităţi.
După cum scrie și Phil Johnson, într-un articol intitulat
”Conflictul lui Pavel cu Petru (Galateni 2; 11-14),” Petru nu a avut
o poziție specială de autoritate în raport cu ceilalți apostoli.
Iată citatul:
”Petru nu deţinea niciun fel de poziţie
de întâietate în mijlocul celorlalţi apostoli. Nu era un fel de
Papă. De fapt, nu apare nicăieri în Noul Testament vreo indicaţie
cum că Petru ar fi deţinut o poziţie de autoritate peste vreo
biserică locală sau congregaţie. Nu-l vedem nicăieri jucând acest
rol. Este adevărat faptul că era un apostol care cârmuia. Este
adevărat că, prin însăşi natura personalităţii sale, ceilalţi
ucenici îl priveau drept purtătorul lor de cuvânt sau lider, în cele
mai multe cazuri. Dar acest lucru nu mai este adevărat în niciunul
din contextele istorice pe care le întâlnim după Rusalii. Iacov,
fratele lui Cristos (nu apostolul Iacov), pare să fi fost lider în
biserica din Ierusalim (Fapte 15; am văzut acest lucru atunci când
am studiat pasajul). În pasajul la care ne uităm acum, vedem că
Petru nu pretinde a avea niciun fel de autoritate asupra lui Pavel,
când a venit vorba de conducerea bisericii din Antiohia. Prin
urmare, este destul de greu, de fapt chiar imposibil, să adaptăm la
acest pasaj noţiunea bisericii romano-catolice de supremaţie a Papei
şi să-i dăm un înţeles anume. De fapt, unul dintre motivele
principale pentru care Pavel ne relatează această istorisire, este
acela de a expune falsitatea crezului potrivit căruia autoritatea
lui era inferioară autorităţii oricărui alt apostol. El negase deja
faptul că autoritatea sa a luat naştere în urma unui verdict
apostolic. Ceilalţi apostoli nu au votat dacă să-i dea sau nu
împuternicirea ca apostol. El nu a obţinut autoritatea sa de la
Petru sau de la un alt apostol. De fapt, chiar de la începutul
acestei Epistole către Galateni, Pavel demarează cu clarificarea
acestui lucru. Mergeţi înapoi la capitolul 1, versetul 1. "Pavel,
apostol nu de la oameni, nici printr-un om, ci prin Isus (Iisus) Cristos..."
Despre aceasta am vorbit pe tot parcursul studiilor noastre. Aceasta
este una dintre cele mai importante menţiuni pe care Pavel le face
începând cu versetul 1 al acestei epistole. Şi când ajungem la
jumătatea capitolului 2, observă că Pavel a depus deja un efort
considerabil pentru a face clar tuturor că apostolia lui şi chiar
cunoaşterea Evangheliei au fost primite direct de la Cristos, şi nu
de la un alt apostol. Însă le-a primit de la Cristos printr-o
revelaţie deosebită (versetele 11 şi 12 din capitolul 1).”[1]
Este adevărat că în textul din Matei 16; 19 se precizează că El a
spus că El însuşi îşi va clădi Biserica Sa şi lucrul acesta este
indiscutabil. Pe de altă parte, ceea ce contest eu nu este afirmaţia
că El îşi clădește Biserica Sa, ci afirmaţia că El îşi clădeşte
Biserica Sa bazat pe „piatra” care este Petru, pe activitatea
acestuia între Creştini şi nu pe activitatea şi misiunea Duhului
Sfânt, în trecut, în prezent şi în viitor. Nu este acelaşi lucru,
deoarece tradiţia moştenită de la Petru vine pe cale ierarhică şi
instituţională, prin Papi, Mitropoliţi, episcopi, şi preoţi sau
pastori pe când în adevărata Biserică a lui Dumnezeu, care este o
Biserica unică, adică un singur Dumnezeu are o singură Biserică,
puterea Duhului Sfânt vine direct asupra acelora pe care Isus
(Iisus) i-a
cunoscut încă înainte de întemeierea lumii, pentru ca să facă parte
din Biserica Sa, independent de orice autoritate a Bisericilor
instituţionale.
Atâta vreme cât în realitate „Piatra din capul unghiului,” adică
piatra pe care este clădită Biserica, nu este Petru, ci este Isus
(Iisus)
însuşi, Cristos nu îşi clădeşte Biserica Sa pe tradiţia construită
în jurul unui singur apostol ci pe puterea care se revarsă prin
Duhul Sfânt asupra oricărui ucenic adevărat al Său. Nu există
privilegii de autoritate în mijlocul ucenicilor lui Isus (Iisus) şi toţi
ucenicii Săi, care sunt înzestraţi cu puterea Duhului Sfânt au
acelaşi statut. Apostolul Petru însuşi a afirmat că „Piatra” pe care
este clădită Biserica lui Dumnezeu este Isus (Iisus) şi nu el.
4
Apropiaţi-vă de El, Piatra vie
lepădată de oameni, dar aleasă şi scumpă înaintea lui Dumnezeu.
5
Şi voi, ca nişte pietre vii, sunteţi
zidiţi ca să fiţi o casă duhovnicească, o preoţie sfântă şi să
aduceţi jertfe duhovniceşti, plăcute lui Dumnezeu, prin Isus (Iisus)
Hristos.
Efes 2.21-22;
Evr 3.6;
Isa 61.6;
Isa 66.21;
1Pet 2.9;
Osea 14.2;
Mal 1.11;
Rom 12.11;
Evr 13.15-16;
Filip 4.18;
1Pet 4.11;
6
Căci este scris în Scriptură: „Iată că
pun în Sion o Piatră din capul unghiului, aleasă, scumpă; şi cine se
încrede în El nu va fi dat de ruşine.”
7
Cinstea aceasta este, dar, pentru voi
care aţi crezut! Dar pentru cei necredincioşi, „Piatra pe care au
lepădat-o zidarii a ajuns să fie pusă în capul unghiului”,
8
şi „o Piatră de poticnire şi o Stâncă
de cădere”. Ei se lovesc de ea, pentru că n-au crezut Cuvântul, şi
la aceasta sunt rânduiţi.
9
Voi însă sunteţi o seminţie aleasă, o
preoţie împărătească, un neam sfânt, un popor pe care Dumnezeu Şi
l-a câştigat ca să fie al Lui, ca să vestiţi puterile minunate ale
Celui ce v-a chemat din întuneric la lumina Sa minunată;
Deut 10.15;
1Pet 1.2;
Ex 19.5-6;
Apoc 1.6;
Apoc 5.10;
Ioan 17.19;
1Cor 3.17;
2Tim 1.9;
Deut 4.20;
Deut 7.6;
Deut 14.2;
Deut 26.18-19;
Fapt 20.28;
Efes 1.14;
Tit 2.14;
Fapt 26.18;
Efes 5.8;
Col 1.13;
1Tes 5.4-5;
10
pe voi, care odinioară nu eraţi un
popor, dar acum sunteţi poporul lui Dumnezeu; pe voi, care nu
căpătaserăţi îndurare, dar acum aţi căpătat îndurare.
Osea 1.9-10;
Osea 2.23;
Rom 9.25; (1 Petru 2; 4-10)
Tot Petru ne spune că toţi cei credincioşi, prin urmare şi el, sunt
pietrele vii din care este formată ”clădirea” vie a Bisericii lui
Dumnezeu. Isus (Iisus) nu clădește Biserica Sa pe apostolul Petru, ci pe
sângele Lui, pe jertfa Sa pe cruce. Din păcate textul din Matei,
este interpretat greșit de mulți Creștini, dar este contrazis de
textul din Ioan și de alte texte biblice. Eu nu doar că nu contest,
dar şi susţin că doar Isus (Iisus) este Acela care îşi clădeşte propria Sa
Biserică şi că doar el este Acela care adaugă la aceasta noi
membrii, dar nu în baza respectării unor tradiţii şi instituţii,
create în baza lor, ci pe baza alegerii Sale directe. Isus (Iisus) îşi alege
ucenicii şi „suflă” asupra lor puterea Duhului Sfânt. Aşa a făcut în
trecut şi aşa face şi astăzi. Isus (Iisus) este viu şi instituţiile
bisericeşti tind să îl omoare, reducându-l la o Persoană istorică,
care a trăit acum 2000 de ani şi fără să îi acorde recunoaşterea
unui Dumnezeu viu, care revarsă Duhul Sfânt, în fiecare zi, în
prezent, asupra ucenicilor Săi. Isus (Iisus) continuă să adauge în fiecare
zi la Biserica Sa, dar cei adăugaţi de El, nu sunt identici cu cei
adăugaţi de Bisericile instituţionale. Acest lucru se întâmplă
deoarece adevărata Biserică a lui Dumnezeu nu este identică cu
Bisericile instituţionale, nici luate fiecare separat şi nici
considerate toate împreună. Adevărata Biserică a lui Dumnezeu este
una, dar instituţiile bisericeşti sunt multe. (Efeseni 4; 4-6)
Ei lăudau
pe Dumnezeu şi erau plăcuţi înaintea întregului norod. Şi Domnul
adăuga în fiecare zi la numărul lor pe cei ce erau mântuiţi.
Luc 2.52;
Fapt 4.33;
Rom 14.18;
Fapt 5.14;
Fapt 11.24;
(Faptele
Apostolilor 2; 47)
Nu
existau registre scrise ale Bisericii şi nu era nevoie ca cei
mântuiţi să fie trecuţi în astfel de registre. Nu este de ajuns să
fi trecut în registrul unei instituţii bisericeşti, în urma
botezului în apă, pentru ca să fi adăugat la Biserica lui Dumnezeu,
ci este nevoie ca să intri acolo cu aprobarea lui Cristos. Botezul
în apă nu este suficient pentru mântuire şi nimeni nu poate intra în
Împărăţia lui Dumnezeu, dacă nu se naşte din apă şi din Duh Sfânt.
Nașterea din Duh Sfânt nu înseamnă să ne ”ungă” un preot sau un
episcop cu ”ulei sfințit,” după ce suntem botezați în apă și nu
înseamnă nici să se roage un grup de credincioși, în acest scop
pentru noi, prin punerea mâinilor asupra noastră. Nașterea din Duh
nu înseamnă să stăruim în rugăciune până ce ajungem să vorbim în
limbi ne înțelese. Nașterea din Duhul Sfânt înseamnă o schimbare
radicală a caracterelor noastre, înseamnă să dobândim natura morală
a lui Dumnezeu, înseamnă să fim umpluți cu dragoste divină, de la
Dumnezeu și înseamnă să dobândim un duh nou și o inimă nouă, pe care
Dumnezeu însuși la pune în noi. (Ezechiel 36; 26-27; Romani 5; 5)
3
Drept răspuns, Isus (Iisus) i-a zis:
„Adevărat, adevărat îţi spun că, dacă un om nu se
naşte din nou, nu poate vedea Împărăţia lui Dumnezeu.”
4
Nicodim
I-a zis: „Cum se poate naşte un om bătrân? Poate el să intre a doua
oară în pântecele maicii sale şi să se nască?”
5
Isus (Iisus) i-a răspuns:
„Adevărat, adevărat îţi spun că, dacă nu se naşte
cineva din apă şi din Duh, nu poate să intre în Împărăţia lui
Dumnezeu.
6
Ce este născut din carne este carne, şi ce este
născut din Duh este duh.
7
Nu te mira că ţi-am zis: „Trebuie să vă naşteţi
din nou.”
8
Vântul suflă încotro vrea şi-i auzi vuietul; dar
nu ştii de unde vine, nici încotro merge. Tot aşa este cu oricine
este născut din Duhul.”
De fapt,
în Biserica lui Dumnezeu intră toţi aceia cunoscuţi de El, încă
înainte de întemeierea lumii şi în momentul în care oamenii se
botează sau sunt botezaţi în apă Cristos ştie deja destinul lor
final. Mă îndoiesc că Isus (Iisus) adaugă la Biserica Sa persoane despre
care ştie dinainte că nu vor rămânea în ea până la sfârşit. Botezul
în apă şi adăugarea la Biserica unică a lui Dumnezeu sunt două
lucruri diferite, deoarece în realitate numele celor care sunt deja
membrii în adevărata Biserică a lui Dumnezeu au fost scrise în
„registrul” acestei Biserici, adică în cartea vieţii, încă înainte
de întemeierea lumii, problema este de a nu fi şterse de acolo.
32
Iartă-le
acum păcatul! Dacă nu, atunci, şterge-mă din cartea Ta, pe care ai
scris-o!”
Ps 69.28;
Rom 9.3;
Ps 56.8;
Ps 139.16;
Dan 12.1;
Filip 4.3;
Apoc 3.5;
Apoc 13.8;
Apoc 17.8;
Apoc 20.12-15;
Apoc 21.27;
Apoc 22.19;
(Exodul
32; 32)
5
Cel ce va birui va fi îmbrăcat astfel în haine
albe. Nu-i voi şterge nicidecum numele din Cartea vieţii şi voi
mărturisi numele lui înaintea Tatălui Meu şi înaintea îngerilor
Lui.”
Apoc 19.8;
Ex 32.32;
Filip 4.3;
Apoc 13.8;
Apoc 17.8;
Apoc 20.12;
Apoc 21.27;
Mat 10.32;
Luc 12.8;
(Apocalipsa
lui Ioan 3 ; 5)
În orice caz, confirmarea intrării în adevărata Biserică a
lui Dumnezeu se face în urma procesului de naştere din nou, la un
moment dat, de către El şi nu, în mod automat, atunci când o
persoană este botezată în apă. De aceea, Cristos îi adaugă pe oameni
la Biserica Sa, pe aceia pe are îi cunoaşte deja, încă înainte ca ei
să se nască pe pământ şi nu îi adaugă pe aceia sau acelea pe care,
deşi au fost botezaţi în apă, chiar la maturitate, ei nu îşi bazează
acest botez pe o credinţă autentică sau care nu vor rămâne fideli
credinţei lor până la sfârşit. Nu este tot una să fi botezat în apă
şi să devii membru al unei Biserici instituţionale sau să fi membru
al adevăratei Biserici a lui Dumnezeu, calitate pe care o conferă
numai Dumnezeu celor despre care ştie că sunt şi vor rămâne mereu
credincioşi şi gata să practice principiile credinţei creştine şi să
parcurgă procesul naşterii de sus, adică al naşterii din nou.
Dumnezeu nu cuprinde în Biserica Sa decât oameni care sunt gata să
își dea viața, ca și Isus (Iisus) pentru semenii lor. Dumnezeu însuși
efectuează această naştere în om, dar, la rândul său omul credincios
trebuie să se pregătească pentru ea şi să colaboreze strâns cu El,
în acest proces. Experienţa noastră cu Dumnezeu se produce în
procesul naşterii noastre din nou, adică naşterii din Dumnezeu, căci
atunci înţelegem cu adevărat ceea ce se întâmplă în noi şi cu noi.
Nu este
acelaşi lucru să faci parte din Adevărata Biserică a lui Dumnezeu
sau dintr-o Biserică instituţională, cele două nu se suprapun în
totalitate. De aceea spun că Isus (Iisus) Hristos îşi clădeşte propria Sa
Biserică, bazată pe alegerea Sa şi nu îşi construieşte propria Sa
Biserică bazată pe instituţia bisericească clădită pe moştenirea
apostolului Petru. Isus (Iisus) este „Piatra” de fundament, pe care este
clădită Biserica şi nicidecum Petru.
După cum ne spune Ioan,
Isus (Iisus) a dat posibilitatea ucenicilor Săi să dezlege păcatele, dar
după cum reiese din epistola lui Iacov, acest lucru nu se face
direct, ci prin rugăciune adresată lui Dumnezeu. Rugăciunile celor
neprihăniţi au multă putere înaintea lui Dumnezeu, inclusiv în ceea
ce priveşte dezlegarea păcatelor, dar judecata, după cum ne spune
apostolul Iacov, este în mâna lui Dumnezeu.
12
Unul singur este dătătorul şi
judecătorul Legii: Acela care are putere să mântuiască şi să piardă.
Dar tu cine eşti de judeci pe aproapele tău?
Mat 10.28;
Rom 14.4-13; (Iacov 4; 12)
Dacă numai Dumnezeu are puterea să mântuiască şi piardă, cum
poate un om, fără acordul lui Dumnezeu să lege şi dezlege păcatele?
Un credincios se poate ruga pentru iertarea păcatelor altuia dar
Dumnezeu este Cel care iartă păcatele şi nu Bisericile
instituţionale sau diferite persoane. Această putere de a dezlega
păcatele a fost folosită în modul cel mai abuziv cu putinţă, de
către instituţia bisericească şi s-a ajuns în trecut până acolo
încât Biserica instituţională vindea iertarea păcatelor pe bani, mă
refer la Biserica instituţională Romano Catolică. Tocmai împotriva
acestui procedeu s-a ridica Luter şi l-a contestat şi astfel s-a
născut Reforma. Întrebarea mea este: „Oare nu a cunoscut Isus
(Iisus)
viitorul şi nu a ştiut cât de abuziv vor folosi oamenii, această
putere acordată de El?” Cu alte cuvinte, oare în mod conştient a dat
Isus (Iisus) o putere oamenilor, care a determinat asemenea mari conflicte,
ca cele care se cunosc din istoria Creştinismului şi anume
războaiele religioase? Oare Isus (Iisus) nu a ştiut ce face înarmând oamenii
cu puterea de a judeca păcatele altora, pe care mulţi oameni ne
renăscuţi spiritual au folosit-o pentru a arde pe cei credincioşi pe
rug, uneori de vii? De altfel, cum putea Isus (Iisus) să dea oamenilor o
asemenea putere, dacă chiar El a interzis judecăţile între Creştini?
Este o întrebare dificilă, lacare este greu de dat un răspuns. Eu
cred însă că Isus (Iisus) nu a înțeles legarea și dezlegarea păcatelor așa
cum înțeleg oamenii să lege și să dezlege păcatele.
1
Nu judecaţi, ca să nu fiţi judecaţi.
2
Căci cu
ce judecată judecaţi veţi fi judecaţi; şi cu ce măsură măsuraţi vi
se va măsura.
3
De ce vezi tu paiul din ochiul fratelui tău şi nu
te uiţi cu băgare de seamă la bârna din ochiul tău?
4
Sau, cum poţi zice fratelui tău: „Lasă-mă să scot
paiul din ochiul tău”, şi, când colo, tu ai o bârnă în al tău?…
5
Făţarnicule, scoate întâi bârna din ochiul tău,
şi atunci vei vedea desluşit să scoţi paiul din ochiul fratelui tău.
(Matei 7; 1-5)
Cine deci are dreptul să judece pe fratele său sau pe sora
sa? Cel care şi-a scos mai întâi bârna din ochiul său, dar cine este
acela sau aceea? Biblia ne spune că toţi oamenii sunt păcătoşi, mai
mult sau mai puţin şi cine spune că nu are păcat minte.
7
Dar dacă umblăm în lumină, după cum El
însuşi este în lumină, avem părtăşie unii cu alţii; şi sângele lui
Isus (Iisus) Hristos, Fiul Lui, ne curăţă de orice păcat.
8
Dacă zicem că n-avem păcat, ne înşelăm
singuri, şi adevărul nu este în noi.
9
Dacă ne mărturisim păcatele, El este
credincios şi drept ca să ne ierte păcatele şi să ne cureţe de orice
nelegiuire.
10
Dacă zicem că n-am păcătuit, Îl facem
mincinos, şi Cuvântul Lui nu este în noi. (1 Ioan; 7-10)
Nu vi se
pare că sună ca o absurditate faptul că Isus (Iisus) a interzis judecăţile
între oameni, dar tot El a dat oamenilor o putere atât de mare, în
privinţa judecării păcatelor, încât cea ce era legat pe pământ, de
către urmaşii apostolilor, rămânea legat şi în Ceruri şi ceea ce era
dezlegat pe pământ rămânea dezlegat şi în Ceruri? Toate abuzurile
Bisericilor instituţionale s-au bazat şi se bazează în continuare pe
aceste versete. În realitate nu este vorba de o absurditate,
deoarece Isus (Iisus) a dat această putere celor Aleşi şi nicidecum nu s-a gândit să
o confere unei instituţii bisericeşti. Unde scrie în N.T. că vre-un
apostol a iertat direct păcatele cuiva, prin formula ”iertate îți
sunt păcatele”? Scrie lucrul aceste în Faptele Apostolilor? Eu nu am
găsit nicăieri scrisă o astfel de relatare. De exemplu, atunci când
Petru şi Ioan se suiau împreună la Templu, ei au văzut un olog din
naştere, pe care l-au vindecat. Nu s-au pronunţa asupra iertării
păcatelor, cu toate că într-o situaţie similară Isus (Iisus) a iertat
păcatele celui în cauză.
Petru şi
Ioan se suiau împreună la Templu, la ceasul rugăciunii: era ceasul
al nouălea.
2
Acolo era un om olog din naştere, care
era dus şi pus în toate zilele la poarta Templului numită
„Frumoasă”, ca să ceară de milă de la cei ce intrau în Templu.
3
Omul acesta, când a văzut pe Petru şi
pe Ioan că voiau să intre în Templu, le-a cerut milostenie.
4
Petru, ca şi Ioan, s-a uitat ţintă la
el şi a zis: „Uită-te la noi!”
5
Şi el se uita la ei cu luare aminte şi
aştepta să capete ceva de la ei.
6
Atunci Petru i-a zis: „Argint şi aur
n-am; dar ce am, îţi dau: în Numele lui Isus (Iisus) Hristos din Nazaret,
scoală-te şi umblă!”
7
L-a apucat de mâna dreaptă şi l-a
ridicat în sus. Îndată i s-au întărit tălpile şi gleznele;
8
dintr-o săritură a fost în picioare şi
a început să umble. A intrat cu ei în Templu, umblând, sărind şi
lăudând pe Dumnezeu.
Isa 35.6; (Faptele Apostolilor 3; 1-8)
Oamenii se pot ruga împreună pentru iertarea păcatelor lor şi
multă putere are rugăciunea celui neprihănit. Dar dacă se roagă
împreună pentru iertarea păcatelor, această nu însemnă că ei îşi pot
ierta unul altuia păcatele. Numai Dumnezeu poate ierta păcatele,
prin Fiul Său, căruia i-a dat toată judecată.
15
Rugăciunea făcută cu credinţă va
mântui pe cel bolnav, şi Domnul îl va însănătoşi; şi, dacă a făcut
păcate, îi vor fi iertate.
16
Mărturisiţi-vă unii altora păcatele şi rugaţi-vă unii pentru alţii,
ca să fiţi vindecaţi. Mare putere are rugăciunea fierbinte a celui
neprihănit.
Gen 20.17;
Num 11.2;
Deut 9.18-20;
Ios 10.12;
1Sam 12.18;
1Imp 13.6;
2Imp 4.33;
2Imp 19.15;
2Imp 20.2;
Ps 10.17;
Ps 34.15;
Ps 145.18;
Prov 15.29;
Prov 28.9;
Ioan 9.31;
1Ioan 3.22; (Iacov 5; 15-16)
Unde
spune Iacov că cei credincioşi au puterea să îşi ierte păcatele unii
altora? Unde spune apostolul Iacov că Biserica are puterea să ierte
păcatele? Iacov nu spune nicidecum aşa ceva, el spune că Dumnezeu ne
iartă păcatele, dacă ne rugăm Lui, cu acest obiectiv. Iacov a stat
lângă Isus (Iisus), cât Acesta a trăit pe pământ. Nu a auzit oare Iacov de
faptul că cei neprihăniţi pot dezlega păcatele oamenilor? Dacă Isus
(Iisus)
ar fi spus cu adevărat aceste cuvinte Iacov le-ar fi cunoscut, dar
el ne spune să ne rugăm lui Dumnezeu, deoarece El iartă păcatele.
Iacov însă ne spune să ne rugăm lui Dumnezeu şi dacă am făcut
păcate, acestea ne vor fi iertate. Biserica nu are putere
mântuitoare în sine, puterea mântuitoare este dată numai Capului
Bisericii, adică lui Isus (Iisus). Dacă Biserica leagă și dezleagă păcatele,
aceasta ar însemna că ea decide asupra salvării oamenilor. Dacă
Biserica leagă păcatele și acestea rămân legate și în Ceruri,
aceasta poate crea impresia că Biserica este mântuitorea noastră,
alături de Hristos sau în locul Lui. Bisericile instituţionale, în
calitatea lor de organizaţii religioase, nu joacă rolul de mântuitor
al celor credincioşi şi nici un Creştin nu poate fi mântuitorul
altui Creştin.
În orice
caz dezlegarea păcatelor de către preoți, în mod formal sau cu
ușurință, nu poate avea efect dacă nu este confirmată de Isus
(Iisus). Dacă
ar avea efect și Isus (Iisus) se supune hotărârii oamenilor, în această
privință, înseamnă că oamenii conduc planul de mântuire al semenilor
lor și nu Dumnezeu. Ce rost ar mai avea însă o judecată viitoare,
dacă păcatele care sunt ținute de către preoți, adică ei nu le
dezleagă, rămân ca păcate și în Ceruri? Este Dumnezeu un fel de
Curte de Apel, care poate confirma sau infirma deciziile preoților?
Problema aceasta este esențială pentru a stabili competența ultimă
pentru judecarea oamenilor. N.T. nu ne spune decât că Tatăl a dat
judecata Fiului și Fiul a dat Bisericii puterea de a lega și dezlega
păcatele. Echivalează, această legare și dezlegare a păcatelor, cu
judecata finală și ce influență are asupra judecății ultime,
efectuate de Dumnezeu? Judecata finală se face după ceea ce este
scris în carte sau după ceea ce iartă sau țin preoții? (Apocalipsa
20; 12) Când un preot iartă un păcat, se șterge acesta și din carte
sau rămâne acolo, pentru judecata finală? Dacă se șterge din carte,
aceasta înseamnă că preoții, prin iertatrea păcatelor, au o
influență majoră asupra judecății finale a oamenilor, iar dacă nu,
Dumnezeu are funcția principală de Judecător.
Instituţiile bisericeşti nu au primit judecata şi nu pot să facă
judecata celor credincioşi, legând şi dezlegând păcatele. Ele şi-au
atribuit singure această prerogativă, completând cuvintele spuse de
Isus (Iisus) pe pământ. Cum trebuiesc înţelese deci cuvintele spuse de
Isus (Iisus),
privitoare la dezlegarea păcatelor, conţinute în evanghelia după
Ioan la cap 20; vers. 23? Eu cred că trebuiesc înţelese în sensul
explicat de apostolul Iacov şi anume că noi ne putem ruga pentru
iertarea păcatelor oamenilor şi că multă putere are rugăciunea celor
neprihăniţi. Cine sunt cei neprihăniţi? Ei sunt aceia asupra cărora
Cristos a suflat Duhul Sfânt şi care nu mai trăiesc după impulsurile
firii pământeşti, ci după îndemnurile Duhului Sfânt, existent în ei.
16
Zic, dar: umblaţi cârmuiţi de Duhul şi
nu împliniţi poftele firii pământeşti.
17
Căci firea pământească pofteşte
împotriva Duhului, şi Duhul împotriva firii pământeşti: sunt lucruri
potrivnice unele altora, aşa că nu puteţi face tot ce voiţi.
Rom 7.23;
Rom 8.6-7;
Rom 7.15-19; (Galateni 5; 16-17)
Acei
credincioși în care locuiește Isus (Iisus), prin Duhul Sfânt, au toate
puterile și atribuțiile pe care le are și Isus (Iisus), care locuiește în ei
și dacă Isus (Iisus) Cristos, din om, hotărăște să ierte păcatele cuiva o
poate face, El o face și nu omul. Isus (Iisus) locuiește în oameni prin
Duhul Sfânt, pe care îl ”suflă” asupra lor. (Ioan 3; 8; 20; 22-23)
Duhul Sfânt, adică Duhul lui Isus (Iisus), iartă păcatele și în nici un caz
instituțiile bisericești. Partea vizibilă a Bisericii invizibile,
adică a Bisericii unice a lui Dumnezeu sunt Creștinii născuți din
nou, fiecare în parte. Această latură vizibilă nu este reprezentată
de Bisericile instituționale, ca și organizații religioase sau de
comunitățile creștine, în care sunt amestecate elemente de
spiritualitate împreună cu interese instituționale. Cât
privește ținerea păcatelor, întrucât nu există nici un caz în care
Isus (Iisus), cât a trăit pe pământ, să refuze iertarea vreunui păcat, adică
să mențină sau să țină acel păcat, eu cred că judecata aparține
direct lui Dumnezeu, care a dat-o Fiului, dar în nici un caz nu a
ajuns să fie dată pe mâna unor funcționari religioși sau Biserici
instituționale. Dacă aud un om spunând altui om că păcatele lui nu
pot să fie iertate, eu resping o astfel de afirmație, deoarece Isus
(Iisus),
cât a trăit pe pământ, nu a spus niciodată așa ceva, cu excepția
hulei împotriva Duhului Sfânt.
În
realitate, Acela care iartă păcatele este Duhul Sfânt, singurul
înlocuitor a lui Isus (Iisus) pe pământ și care este de fapt tot
Isus (Iisus), adică
Dumnezeu. Duhul Sfânt din om iartă păcatele și poate să comunice
acest lucru prin gura acelui ucenic sau ucenică, în care El
locuiește, prin darul prorociei sau al cunoașterii. Totuși N.T. nu
ne dă nici un caz de iertare sau ținere directă a păcatelor, poate
cu excepția cazurilor când, prin gura apostolului Petru, Anania și Safira au
fost uciși sau în cazul lui Simon magul.
1
Dar un om, numit Anania, a vândut o
moşioară, cu nevasta sa Safira,
2
şi a oprit o parte din preţ, cu ştirea
nevestei lui; apoi a adus partea cealaltă şi a pus-o la picioarele
apostolilor.
3
Petru i-a zis: „Anania, pentru ce ţi-a
umplut Satana inima ca să minţi pe Duhul Sfânt şi să ascunzi o parte
din preţul moşioarei?
4
Dacă n-o vindeai, nu rămânea ea a ta?
Şi, după ce ai vândut-o, nu puteai să faci ce vrei cu preţul ei? Cum
s-a putut naşte un astfel de gând în inima ta? N-ai minţit pe
oameni, ci pe Dumnezeu.”
5
Anania, când a auzit cuvintele
acestea, a căzut jos şi şi-a dat sufletul. O mare frică a apucat pe
toţi cei ce ascultau aceste lucruri.
6
Flăcăii s-au sculat, l-au învelit,
l-au scos afară şi l-au îngropat.
7
Cam după trei ceasuri, a intrat şi
nevasta sa, fără să ştie ce se întâmplase.
8
Petru i-a zis: „Spune-mi, cu atât aţi
vândut moşioara?” „Da”, a răspuns ea, „cu atâta.”
9
Atunci Petru i-a zis: „Cum de v-aţi
înţeles între voi să ispitiţi pe Duhul Domnului? Iată picioarele
celor ce au îngropat pe bărbatul tău sunt la uşă şi te vor lua şi pe
tine.”
10
Ea a căzut îndată la picioarele lui şi
şi-a dat sufletul. Când au intrat flăcăii, au găsit-o moartă; au
scos-o afară şi au îngropat-o lângă bărbatul ei.
Fapt 5.5; (Faptele Apostolilor 5; 1-10)
16
Căci nu Se coborâse încă peste
niciunul din ei, ci fuseseră numai botezaţi în Numele Domnului Isus
(Iisus).
17
Atunci Petru şi Ioan au pus mâinile
peste ei, şi aceia au primit Duhul Sfânt.
18
Când a văzut Simon că Duhul Sfânt era
dat prin punerea mâinilor apostolilor, le-a dat bani
19
şi a zis: „Daţi-mi şi mie puterea
aceasta, pentru ca peste oricine-mi voi pune mâinile să primească
Duhul Sfânt.”
20
Dar Petru i-a zis: „Banii tăi să piară
împreună cu tine, pentru că ai crezut că darul lui Dumnezeu s-ar
putea căpăta cu bani!
21
Tu n-ai nici parte, nici sorţ în toată
treaba aceasta, căci inima ta nu este curată înaintea lui Dumnezeu.
22
Pocăieşte-te, dar, de această răutate
a ta şi roagă-te Domnului să ţi se ierte gândul acesta al inimii
tale, dacă este cu putinţă;
23
căci văd că eşti plin de fiere amară
şi în lanţurile fărădelegii.”
24
Simon a răspuns: „Rugaţi-vă voi
Domnului pentru mine, ca să nu mi se întâmple nimic din ce aţi zis.”
Cred că se
impune să întrebăm de ce nu a legat sau dezlegat, chiar Petru
păcatul lui Simon, ci a lăsat la latitudinea lui Dumnezeu lucrul
acesta? Dacă Petru, cu adevărat a primit puterea de a lega și
dezlega păcatele, de la Isus (Iisus), de ce nu a îndeplinit acest lucru în
cazul lui Simon? În cazul lui Anania și Safira este limpede că nu
Petru, ci Duhul Sfânt, care a fost mințit, a luat decizia respectivă.
În textele de mai sus, nu omul singur, ci Dumnezeu în om, leagă și
dezleagă păcatele. El nu locuiește în instituții bisericești, ci în
toți credincioșii, care sunt născuți din El. Dumnezeu nu locuiește
în clădiri, făcute de mâini omenești, ci locuiește în oameni
renăscuți spiritual și care sunt temple ale Duhului Sfânt. (1
Corinteni 3; 16) Două mențiuni trebuiesc făcute și anume că prin
punerea mâinilor apostolilor se putea primii Duhul Sfânt, dar
nașterea din nou nu se reduce la primirea Duhului Sfânt, căci El se
poate depărta de un credincios, dacă este ”întristat” de acesta sau
de aceasta. Nașterea din nou este un proces de durată care privește
o schimbare radicală a minții și inimii oamenilor. Mai trebuie
menționat și faptul că apostolul nu au considerat cerința lui Simon
ca fiind o hulă împotriva Duhului Sfânt, deoarece i-a recomandat
acestuia să ceară iertare lui Dumnezeu, pentru gândul acela rău, cu
toate că știa că hula împotriva Duhului Sfânt nu poate fi iertată,
nici în veacul acesta și nici în cel viitor. Mai mult, Petru nu a
considerat acest păcat ca fiind un păcat săvârșit cu voia, despre
care vorbește epistola către Evrei la cap. 10, cu toate că Simon era
deja botezat în apă. Petru nu a exclus posibilitatea ca Simon să fie
iertat de Dumnezeu, pentru păcatul său, dar nu știm dacă el însuși
s-a rugat sau nu pentru iertarea lui Simon.
Cât
priveşte faptul că porţile locuinţei morţilor nu vor birui adevărata
Biserică a lui Dumnezeu, acest lucru este de netăgăduit, dar cât
priveşte instituţiile bisericeşti, în cartea Apocalipsa lui Ioan, ni
se spune că acestea reprezintă „curva” cea mare şi că ele vor fi
aruncate în foc, atunci când va veni momentul judecăţii finale.
1
Apoi, unul din cei şapte îngeri care
ţineau cele şapte potire a venit de a vorbit cu mine şi mi-a zis:
„Vino să-ţi arăt judecata curvei celei mari, care şade pe ape mari.
2
Cu ea au
curvit împăraţii pământului; şi locuitorii pământului s-au îmbătat
de vinul curviei ei!”
3
Şi m-a
dus, în Duhul, într-un pustiu. Şi am văzut o femeie şezând pe o
fiară de culoare stacojie, plină cu nume de hulă, şi avea şapte
capete şi zece coarne.
4
Femeia aceasta era îmbrăcată cu
purpură şi stacojiu; era împodobită cu aur, cu pietre scumpe şi cu
mărgăritare. Ţinea în mână un potir de aur plin de spurcăciuni şi de
necurăţiile curviei ei.
5
Pe frunte purta scris un nume, o
taină: „Babilonul cel mare, mama curvelor şi spurcăciunilor
pământului.”
6
Şi am văzut pe femeia aceasta,
îmbătată de sângele sfinţilor şi de sângele mucenicilor lui Isus
(Iisus).
Când am văzut-o, m-am mirat minune mare.
7
Şi îngerul mi-a zis: „De ce te miri?
Îţi voi spune taina acestei femei şi a fiarei care o poartă şi care
are cele şapte capete şi cele zece coarne.
8
Fiara pe care ai văzut-o era, şi nu
mai este. Ea are să se ridice din Adânc şi are să se ducă la
pierzare. Şi locuitorii pământului, ale căror nume n-au fost scrise
de la întemeierea lumii în Cartea Vieţii, se vor mira când vor vedea
că fiara era, nu mai este, şi va veni. –
9
Aici este mintea plină de
înţelepciune. – Cele şapte capete sunt şapte munţi pe care şade
femeia.
„Femeia”
este tot sistemul instituţional, bazat pe structura primei
instituţii bisericeşti creştine şi care se remarcă prin oportunism
politic şi opresiune asupra acelor Creştini care îşi păstrează
libertatea de conştiinţă, propria modalitate şi propriul conţinut al
credinţei lor personale în Dumnezeu. „Femeia” aceasta presupune
înregimentarea obligatorie în mari armate denominaţionale a celor
credincioşi şi dictatul asupra conştiinţelor lor. „Femeia” nu este o
Biserică instituţională anume, deci nu se referă exclusiv la
Biserica instituţională Romano Catolică, ci la toate Bisericile
instituţionale, care îşi impun autoritatea asupra conştiinţelor
celor credincioşi. Există tendinţa, proprie unor analişti, de a
reduce „femeia,” din Apocalipsa lui Ioan cap. 17 numai la Biserica
instituţională Romano Catolică şi aceasta în principal în baza
interpretării dată de Luter. Deoarece de la Luter şi până în prezent
a trecut o lungă perioadă de timp se poate concluziona că Luter nu a
greşit, dar viziunea lui era limitată, din cauza perioadei istorice
în care a trăit. „Femeia” din cartea Apocalipsa lui Ioan cap. 17;
reprezintă orice instituţie bisericească, care manipulează
conştiinţele oamenilor şi îşi impune regulile asupra celor
credincioşi. „Femeia” din Apocalipsa lui Ioan cap. 17; se referă la
orice instituţie bisericească care s-a pus în slujba unor interese
politice sau de grup, inclusiv prin aceea că îşi serveşte interesele
propriei instituţii, mai mult decât interesele legate de mântuirea
fiecărui credincios. Orice sistem religios care îi persecută pe cei
credincioşi pentru opiniile lor în ceea ce priveşte propria lor
credinţă sau care, impune un sistem obligatoriu de dogme şi
doctrine, asupra celor credincioşi se încadrează în descrierea
făcută de Apocalipsa lui Ioan la cap. 17. De asemenea, orice sistem
religios care în loc să îi informeze pe oameni despre nevoia lor de
a intra într-o legătură personală cu Isus (Iisus) îi conving să devină doar
buni adepţi ai Bisericilor lor instituţionale intră în aceeaşi
categorie. La aceasta se adaugă şi orice sistem ierarhic religios,
care îşi construieşte o structură de autoritate, pe care o impune
celor credincioşi. Adevărata „culoare” a Bisericilor instituţionale
se va vedea mai bine în viitor când ele vor dobândi mai multă putere
politică, după cum ne informează cartea Apocalipsa lui Ioan că se va
întâmpla. Amestecul de doctrine, dogme şi instituţii bisericeşti
reprezintă Babilonul spiritual.
Mesaje importante!
www.bisericaspiritualunica.com
No comments:
Post a Comment
Note: only a member of this blog may post a comment.