Una
este să îți fie frică de mânia lui Dumnezeu și cu totul altceva este
”frica iubirii,” adică să fi atent și grijului să nu greșești față
de Acela pe care îl iubești. Cu alte cuvinte, acela sau acea care
iubește cu adevărat are o grijă deosebită să nu îi facă nici un rău,
fără voia sa, aceleia sau aceluia pe care îl iubește. Această grijă,
impropriu denumită frică, se aseamănă de departe cu frica, având în
comun cu ea dorința de a nu greși, dar se deosebește fundamental de
frică. Motivația este cu totul alta și anume în primul caz, cel sau
cea care are frică, în sensul comun al termenului, se gândește mai
mult la sine și grija sa este îndreptată către propria persoană și
anume către dorința ca propria persoană să nu aibă nimic de suferit.
Este o grijă egoistă, bazată pe preponderența iubirii de sine spre
deosebire de cel de al doilea caz, în care accentul cade pe
dragostea pe care o purtăm lui Dumnezeu și care ne face să ne gândim
la ce trebuie să facem pentru ca să fim de partea Lui.
Același principiu se aplică și în relația dintre noi și Dumnezeu.
Dacă ne este frică de Dumnezeu deoarece El este o ființă extrem de
puternică care în final ne poate face nu doar mult bine, dar și mult
rău și avem grijă să îi intrăm în voie, pentru a nu fi pedepsiți
suntem motivați de grija față de noi, nu de grija față de El. Dacă
însă, dorim să facem voia lui Dumnezeu, în deplină libertate, deci
în afara oricărei constângeri, bazată pe frică, căci credem că
această voie este bună, chiar cea mai bună și dorim să nu îl
întristăm pe El, chiar dacă El ne înțelege și nu ne pedepsește,
acest lucru dovedește o atenție deosebită o tandrețe și o delicatețe
specială, la adresa Lui. Aceasta înseamnă de fapt dragoste față de
Dumnezeu și nicidecum teama nedeslușită că vom arde în iad, din
cauza păcatelor noastre. Cei mai mulți nici măcar nu își imaginează
ce ar putea să fie iadul, ci au o idee inoculată de alții, în
legătură cu acest subiect. Ei nu doresc să ajungă în iad și de aceea
se chinuie să facă voia lui Dumnezeu, dar mulți nu reușesc, căci nu
poți să iubești din obligație, manipulat sau forțat de către
instituțiile bisericești.
Pocăința de frica iadului este tot una cu nimic căci ea poate duce
la o formă de evlavie și ascultare de nevoie, în relația cu
Dumnezeu, dar scapă din vedere un element esențial și anume
libertatea omului, alegerea liberă a propriului destin. Frica de
mânie ne împiedică să fim liberi, adică alegerea noastră nu este
determinată de o selecție proprie a unor valori, ci este impusă din
afară și condiționată de un mare rău, care urmează să ni se
întâmple. Ce libertate de a crede sau a nu crede în Dumnezeu sau ce
libertate de a îl urma sau nu pe El este aceea în care dacă nu
credem sau dacă nu îl urmăm pe El suntem amenințați cu un rău
veșnic? Mie nu prea mi se pare că este vorba despre o reală
libertate, în acest caz, ci este vorba, mai degrabă, despre
impunerea sub pedeapsă, a unei anumite conduite. Unde mai este
liberul arbitru, dacă în realitate nu alegi că așa crezi că este
bine, ci iei decizii bazate pe teama de a nu suferi consecințe ne
dorite? Ce liber arbitru este acela în care, pentru ca să nu arzi în
iad, te lupți din răsputeri să fi Creștin, dar nu poți să fi,
fiindcă nu îl iubești pe Dumnezeu? Apostolul Ioan ne spune foarte
elegant că cine nu iubește nu a cunoscut pe Dumnezeu, căci El este
dragoste.
7
Preaiubiţilor, să ne iubim unii pe alţii; căci dragostea este de la
Dumnezeu. Şi oricine iubeşte este născut din Dumnezeu şi cunoaşte pe
Dumnezeu.
8
Cine nu iubeşte n-a cunoscut pe
Dumnezeu; pentru că Dumnezeu este dragoste.
1Ioan 2.4;
1Ioan 3.6;
1Ioan 4.16; (1 Ioan 4; 7-8)
Libertatea adevărată este atunci când, cunoscând și binele și răul,
alegem binele din convingere, pentru frumusețea lui, pentru valoarea
lui, pentru dreptatea lui și pentru că binele este născut din
dragoste. O decizie care nu este luată, în mod liber, nu este o
expresie a celui sau celei în cauză, ci exprimă condițiile în care
respectiva persoană a luat acea decizie.
Există
mulți oameni care nu calcă legile unei societăți deoarece ei sunt
convinși că aceste legi sunt bune și că ele trebuie respectate de
toată lumea. Ei nu se gândesc la o eventuală pedeapsă, care să îi
descurajează să le încălce. Dimpotriva, acești oameni ar fi gata să
sufere orice consecințe negative pentru a apăra aceste legi, în
cazul că ele ar fi încălcate. Există și oameni, care la prima
ocazie, încalcă principiile și legile care guvernează o anumită
societate, atunci când interesele lor o cer. Ei nu fac lucrul
acesta, în mod curent sau cu ușurință, deorece le este teamă de
consecințele, pe care legile societății le prescriu, dar când sunt
tentați să o facă ei își asumă riscuri și pierd orice respect față
de valorile, pe care aceste legi le întruchipează. Așa este și în
relația cu Dumnezeu. Dacă suntem convinși că dragostea este o
valoare care merită respectată și protejată, nu vom încălca, cu nici
un preț, principiile lui Dumnezeu, deoarece ele sunt concretizate în
legea iubirii divine. Este dragostea, care presupune sacrificiul de
sine, valoarea supremă pentru noi? Dacă da, atunci suntem Creștini
autentici și dacă nu, aceasta înseamnă că mai există încă elemente,
care ne despart de Dumnezeu.
Dragostea este valoarea supremă, din punctul de vedere al lui
Dumnezeu și pentru ea merită să ne dăm chiar și viața. În cazul că
suntem convinși de acest lucru, nu doar că nu vom face nici un rău
nimănui, adică nici un păcat, dar chiar mai mult, vom milita pentru
respectarea acestui principiu, al cărui garant este chiar Dumnezeu.
Dragostea este împlinirea Legii lui Dumnezeu. (Romani 13; 8-10) Nu
se mai pune problema de pedeapsa, care ne așteaptă, dacă nu ascultăm
de Dumnezeu, dimpotrivă, suntem gata să suportăm orice pedeapsă,
chiar moartea, pentru ca principiul fundamental al lui Dumnezeu să
triumfe. Dumnezeu este dragoste și cine nu iubește nu l-a cunoscut
pe El. Din acest motiv, trebuie să avem același gând, pe care îl
avea și IIsus (Iisus).
1
Deci,
dacă este vreo îndemnare în Hristos, dacă este vreo mângâiere în
dragoste, dacă este vreo legătură a Duhului, dacă este vreo
milostivire şi vreo îndurare,
2
faceţi-mi bucuria deplină şi aveţi o
simţire, o dragoste, un suflet şi un gând.
3
Nu faceţi nimic din duh de ceartă sau
din slavă deşartă; ci, în smerenie, fiecare să privească pe altul
mai presus de el însuşi.
4
Fiecare din voi să se uite nu la
foloasele lui, ci şi la foloasele altora.
5
Să aveţi
în voi gândul acesta
care era şi în Hristos Isus (Iisus):
Mat 11.29;
Ioan 13.15;
1Pet 2.21;
1Ioan 2.6; (Filipeni 2; 1-5)
Nu îl
putem înțelege pe Dumnezeu, decât în procesul practicării
învățăturilor lui IIsus (Iisus) și cine spune că îl urmează pe El, trebuie
să trăiască și el sau și ea, cum a trăit IIsus (Iisus). Ce s-ar întâmpla
dacă am trăi într-o societate, în care nu ar exista nici o lege
scrisă, dar în care fiecare ar iubi pe celălalt ca pe sine însuși
sau ca pe sine însăși? Nu ar mai exista cod penal, cod civil, etc.,
ci fiecare s-ar lupta să îl facă fericit pe cel sau pe cea de lângă
el sau de lângă ea și ar avea grijă să nu le lezeze cu nimic
interesele legitime și drepturile de ne tăgăduit. Chiar mai mult,
nici nu ar mai exista ideea de drepturi și obligații, deoarece
fiecare ar trăi cu scopul de a îl face fericit pe celălalt sau pe
cealaltă. O astfel de societate pare a fi o utopie, un ideal
irealizabil, dar este Împărăția lui Dumnezeu și toți cei născuți din
nou, adică născuți din El, trăiesc deja în ea, căci Împărăția lui
Dumnezeu este înăuntru nostru. (Luca 17; 21) Numai cine îl iubește
pe Dumnezeu îl cunoaște și îl înțelege pe El. Cum ar putea cineva să
nu iubească chiar dragostea, adică pe Dumnezeu care este dagoste?
Dumnezeu nu este pedeapsă, nu este autoritate impusă, El este un
tărâm, mai mult chiar, un univers al iubirii în care ne putem găsi
liniștea.
Mesaje importante!
www.bisericaspiritualunica.com
No comments:
Post a Comment
Note: only a member of this blog may post a comment.